BLǍNDEŢE PRIN ZDROBIRE SAU PRIN SPARGERE
1965
Capitolul IX
Metoda dumnezească pentru a zdrobi pe omul nostru din afară variază după ţinta care trebuie atinsă.
Ce înţelegem prin ţintă? Pentru unele persoane este iubirea de ele însele; pentru altele este mîndria. Altele cu îndemînarea lor, de a se descurca în toate situaţiile, au nevoie să-şi vadă încrederea în ele însele redusă la zero; pentru aceşti oameni atît de siguri de ei înşişi, impasurile, eşecurile, experienţele falimentare se vor succeda fără a le da răgaz pînă vor învăţa să spună: “Nu sînt călăuzit de înţelepciunea omenească ci de harul lui Dumnezeu. ‘Cei care au drept caracteristică subiectivitatea, care sînt în centrul tuturor lucrurilor, se vor găsi în împrejurări potrivite, în mod particular cazului lor. Apoi vin cei ce au idei scînteietoare şi care sînt totdeauna gata să-şi dea părerea. În faţa Bibliei care spune: Este ceva de mirare din partea Domnului? ei pretind că se pot ridica la acelaşi nivel şi afirmă că nimic nu este greu pentru ei. Se laudă că pot face orice, dar într-o zi, în chip destul de ciudat, încep să dea greş în tot ce întreprind. În nedumerirea lor, ei îşi pun întrebarea: “De ce? “Aceasta este metoda pe care o întrebuinţează Duhul Sfînt pentru a le invada fiinţa şi a-şi atinge ţinta cu ei. Exemplele acestea arată cum ţinta Duhului Sfînt diferă de la un individ la altul.
Se constată, de asemenea, diferenţa în intensitate a acestor tratamente ale Duhului Sfînt. Sînt vremuri cînd loviturile se succed fără răgaz sau pot să fie şi perioade de acalmie, dar pe toţi aceia pe care ii iubeşte Domunul, El îi bate cu nuiaua. Astfel, copiii lui Dumnezeu au răni facute de Duhul Sfînt. Necazul poate fi diferit, dar urmările sint aceleaşi: este rănită viaţa proprie din lăuntru. Astfel, Domnul atinge egoismul nostru, sau priceperea sclipitoare, sau subiectivitatea, tot ce poate constitui ţinta sa exterioară. Prin orice violenţă împotriva ţintei, El caută să ne slăbească ceva mai mult, pînă cînd într-o zi vom fi zdrobiţi şi docili în mîinile Sale. Fie că tratamentul Său se aplică sentimentelor noastre, fie că se îndreaptă asupra gîndurilor noastre, rezultatul este acelaşi: o voiţă zdrobită. Din fire sîntem cu totul încăpăţînaţi. Voinţa aceasta îndărătnică este întreţinută de gîndirea noastră de părerile pe care le avem, de iubirea de noi înşine, de preferinţele şi de capacităţile noastre. Aşa se explică variaţia tratamentelor pe care ni le aplică Duhul Sfînt. În ultimă analiză, Dumnezeu vrea voinţa noastră, căci acolo îşi are sediul viaţa proprie.
Pe calea aceasta există o trăsătură de caracter care devine comună celor care au fost luminaţi şi diciplinaţi: se înblînzesc. Blîndeţea este semnul distinctiv al zdrobirii. Toţi cei care au fost zdrobiţi de Dumnezeu sînt caracterizaţi prin blîndeţe, Înainte ne puteam permite să fim încăpăţînaţi, pentru că eram o casă susţinută de stîlpi numeroşi. De aceea, Dumnezeu a făcut să dispară stîlpii: unul după altul, casa este acum ameninţată să se prăbuşească. Cînd reazemele exterioare sînt dărîmate, este fatal ca eul să se prăbuşească.
Dar trebuie să învăţăm să recunoaştem adevărata blîndeţe. Nu vă înşelaţi: să nu credeţi că un glas blînd este un semn de docilitate. În dosul celei mai blînde voci se ascunde adesea o voinţă de fier. Unele persoane, care par mai gentile decît altele, sînt înaintea lui Dumnezeu, tot atît de încăpăţînate şi de egoiste. Pentru acelea, severitatea tratamentelor dumnezeeşti este singurul remediu, pentru a ajunge să nu indrăznească să se arate înfumurate în acţiunile lor. Gîndul lui Dumnezeu este ca tratamentele pe care ni le aplică El şi care par cu totul exterioare, să ne atingă pînă în cele mai intime profunzimi. Niciodată nu vom mai privi cu fruntea sus punctele acestea particulare pe care le-a atins EL. Este stabilit, irevocabil, că în lucrurile acestea nu putem să nu ascultăm de Domnul: nu mai putem insista să ni se ia în seamă părerea noastră. Mîna Domnului ne inspiră teamă. Teama de El ne face blînzi şi umili. Cu cît sîntem mai zdrobiţi prin disciplina pe care ne-o impune Dumnezeu, cu atît devenim mai blînzi. A vedea o blîndeţe veritabilă înseamnă a contempla o zdrobire lăuntrică.
Să luăm un exemplu: după ce aţi luat contact cu un anumit frate, aveţi poate impresia că, este cu adevărat calificat şi totuşi constataţi că nu este zdrobit.
Sînt mulţi care prezintă particularitatea aceasta: dotaţi dar nezdrobiţi. De altfel starea aceasta este uşor de dat în vileag. De îndată ce-i întîlniţi, simţiţi la ei ceva care nu este în ton; puteţi simţi încăpăţînarea lor. Nu este tot aşa cu un om zdrobit: el respiră blîndeţe, o blîndeţe pe care singura disciplina, răbdătoare, a Duhului Sfînt o face să ajungă la coacere. Dacă cineva a suferit o corecţie din partea lui Dumnezeu, punctul particular unde a fost atins nu va mai fi pentru el un prilej de mîndrie. În chestiunea aceasta, a înţeles să se teamă de Dumnezeu şi a fost schimbat. Se recunoaşte după blîndeţea pe care o are acum.
Vă rog să observaţi că Scriptura foloseşte diferite metafore pentru a descrie pe Duhul Sfînt. Este ca focul şi este ca apa. Focul vorbeşte despre puterea lui, iar apa despre virtutea ei curăţitoare. Dar din punct de vedere al caracterului ne este prezentat ca un porumbel tăcut, smerit, blînd şi plăcut. Duhul lui Dumnezeu ne va transmite încetul cu încetul firea Lui, pînă ce vom avea şi noi caracterul porumbelului. Blîndeţea noastră, din teama de Dumnezeu, este pecetea pe care o pune Duhul Sfînt pe zdrobirea pe care a obţinut-o.
Calităţile blîndeţii
Dacă cineva a fost zdrobit de Dumnezeu, blîndeţea lui a devenit ceva firesc. Contactele sale cu semenii nu sînt marcate prin: încăpăţînare, duritate, hotărîre fără replică, semnele distinctive ale omului care n-a fost zdrobit. A ajuns în poziţia aceasta în care atitudinea lui să fie pe atît de umilă pe cît îi este de blîndă vocea. Teama de Dumnezeu pe care o are în inimă îşi găseşte expresia spontană în cuvinte şi în maniere, care au următoarele caracteristici:
I. De un acces uşor
Sînt multe calităţi care caracterizează o persoană. Ea este de un acces uşor. Contactul cu ea este simplu, conversaţia este uşor de întreţinut, schimbările de vederi pot fi făcute fără stînjenire, vărsările de lacrimi fără repugnanţă. Sînt oameni care plîng atît de greu. Nu că ar fi o valoare specială legată de lacrimi, dar la cel al cărui gînd, voinţă şi sentiment au fost tratate de Dumnezeu, lacrimile denotă adesea o înclinare de a-şi vedea greşala şi a o recunoaşte. Este uşor să-i adresezi un cuvînt căci cochilia exterioară a fost zdrobită. Deschis faţă de părerile altuia, el este atent să se lase instruit şi în această nouă poziţie, îl vedem trăgînd mereu folos din toate sfaturile pe care le primeşte.
II. Extrem de simţitor
Deoarece spiritul celui care este blînd poate uşor să intre în contact cu spiritele fraţilor săi, este un om care va fi întotdeauna în stare de alarmă cu privire la anturajul său. Orice mişcare, cît de uşoară, în duhul altuia, nu trece neobservată de el. Poate să-şi dea seama aproape imediat de adevăratul sens al unei situaţii: bună sau rea. Oricare ar fi împrejurarea, duhul său este gata să reacţioneze. Acţiunile îi sînt gîndit şi nu va lovi în chip nesocotit, sentimetele altuia.
Prea adesea noi persistăm în a face lucruri care au fost deja osîndite în spiritele altora. Omul nostru din afară nu este zdrobit. Ceilalţi sînt, dar noi nu simţim. Uitaţi-vă cum se poate produce un asemenea lucru în adunările de rugăciune, cînd fraţii şi surorile simt repugnanţă faţă de ce vă iese din gură. Cu toate acestea noi continuăm cu mormăiala noastră. Spiritele celorlalţi Intră în luptă şi strigă: “Să înceteze rugăciunea aceasta! “Dar noi rămînem nesimţitori. Nu facem nimic pentru a întîmpina sentimetele altora. Nu este tot aşa cu acela al cărui om din afară a fost zdrobit. Pentru că Duhul Sfînt a forjat pe nicovala experienţei Sale o sensibilitate ascuţită, se poate stabili un contact natural între el şi spiritele altora. Un astfel de om nu va fi surd la reacţiile fraţilor săi.
III. Gata pentru o viaţă corporativă
Fără blîndeţe eşti prea puţin înclinat să participi la o viaţă corporativă. Numai oamenii zdrobiţi şti ce este trupul lui Hristos: ei nu întîrzie să intre în contact cu trupul şi chiar cu sentimentele altor membri. Dacă cineva este lipsit de intuiţia că aparţine unui trup, este ca şi cum ar fi un mădular fals al trupului nostru, o mînă artificială care poate urma mişcările altor mădulare dar nu are sensibilitate. Tot trupul îşi dă seama de faptul acesta afară de el. De altfel, el nu ştie să primească cu blîndeţe (umilinţă), învăţămintele ce i se dau şi corecturile ce i se fac. Un om zdrobit poate să atingă conştiinţa comunităţii şi să-i cunoască sentimentul, căci duhul său este deschis faţă de Duhul Bisericii, pentru a primi orice comunicare.
Ce preţioasă este sensibilitatea aceasta! De cîte ori facem un pas greşit ne dăm seama imediat. Căci viaţa nu este scutită de fapte nesocotite, dar avem o facultate care este în stare să ne repună repede în rînduială. Fraţii şi surorile ştiu că nu sînteţi în regulă, dar mai înainte ca voi să vă fi deschis gura, voi aţi revenit la o apreciere mai justă a lucrurilor prin simplul contact cu ei. Aţi atins spiritul lor şi contactul acesta vă indică imediat dacă ei vă aprobă sau vă dezaprobă. Devine evident că blîndeţea unită cu umilinţa, care este rodul zdrobirii, este o necesitate fundamentală. Fără ea viaţa proprie este cu neputinţă.
Trupul lui Hristos trăieşte în acelaşi mod ca şi trupul nostru firesc (fizic). N-are nevoie să se convoace un consiliu pentru a ajunge la o hotărîre. Nici nu trebuie să poarte convorbiri, discuţii îndelungate. Membrele posedă toate un sentiment comun şi sentimentul acesta exprimă gîndul trupului. Ôi mai mult, este de asemenea, expresia sentimentului Capului. Astfel, gîndul Capului este cunoscut prin acela al trupului. Odată ce omul nostru din afară a fost zdrobit, începem să trăim în ambianţa aceasta corporativă, participînd la viaţa trupului Său, ca membre afiliate şi putem fi uşor corijaţi.
IV. Uşor de zidit
Cel mai mare avantaj al zdrobirii nu este, totuşi, de a putea fi corijaţi în rătăcirile noastre, ci mai degrabă de a ne face în stare să primim ce au să ne dea toţi ceilalţi fraţi. Căci atunci spiritul nostru este eliberat şi deschis pentru a putea fi luminat duhovniceşte, oricare ar fi mijlocul întrebuinţat de Dumnezeu pentru a ne lumina. Este greu să ajuţi un om care n-a fost zdrobit. Presupuneţi, de pildă, că un frate are o inteligenţă vie, dar nu a fost zdrobit. El poate veni la adunare, dar rămîne străin de mesajele ce se proclamă acolo. Dacă nu va întîlni pe unul a cărui inteligenţă este mai ascuţită decît a lui, nu va primi nimic. Va analiza ideile predicatorului şi le va respinge ca inutile şi fără nici o influenţă. Luni şi ani vor trece poate, fără ca el să poată fi atins. El este întemniţat în felul să de a vedea, astfel că numai o schimbare în punctul acesta special ar putea să-i vină în ajutor, după cît se pare. În starea aceasta, este cu neputinţă să fie zidit duhovniceşte, decît dacă Domnul intervine să dărîme zidul acesta, arătîndu-i acestui om zădărnicia gîndurilor sale. Atunci va deveni atent ca un copil, la ceea ce ar putea alţii să-i spună. Va înceta să privească de sus pe oamenii ale căror capacităţi i se păreau inferioare celor ale sale. Ascultînd o predică, el îşi va folosi spiritul pentru a stabili contactul cu spiritul predicatorului mai degrabă decît să remarce pronunţia acestuia, ori modul de a prezenta învăţătura. Cînd duhul predicatorului este eliberat printr-un cuvînt pe care i l-a dat Domnul, duhul acestui auditor este înviorat şi zidit.
Dacă duhul cuiva este liber şi deschis, auditorul primeşte un lucru binefăcător, ori de cîte ori duhul fratelui să îşi desfăşoară activitatea. Dar aduceţi-vă aminte: acest lucru binefăcător pe care-l primeşte, nu este, evident, de acelaşi ordin cu acela pe care-l primeşte prin lămurirea unui punct de doctrină, de pildă.
Cu cît duhul unui om a fost mai mult tratratat şi lucrat de Domnul, cu cît omul din afară este mai complet zdrobit, cu atît poate să primească mai mult bine, spiritualiceşte.
Este adevărat iarăşi, că ori de cît ori Duhul lui Dumnezeu îl lucrează pe un frate, acest frate nu va mai judeca niciodată pe alţii după doctrina lor, după vocabular sau după elocvenţă. Atitudinea lui s-a schimbat complet. Există o lege permanentă: măsura în care cineva poate să primească ajutor depinde de starea duhului său. Trebuie acum să înţelegem bine ce înseamnă a fi zidit. Aceasta nu poate însemna dobîndirea de vederi mai largi, nici o mai mare acumulare de cunoştinţe spirituale, nici realizarea unui progres în înţelegerea învăţămîntului primit. A fi zidit înseamnă, simplu, că duhul meu a intrat din nou în contact cu Duhul lui Dumnezeu. Puţină importanţă are prin cine intră Duhul lui Dumnezeu în mişcare. Fie în adunare, fie într-un moment de comuniune individuală de la om la om, eu sînt hrănit şi înviorat; duhul meu este ca o oglindă care este lustruită, din nou, de cîte ori este folosită.
Încercăm să explicăm printr-o ilustraţie lucrul acesta: ceea ce vine de la Duhul, face să strălucească tot ce este atins de acţiunea Sa.
Ca indivizi, noi sîntem ca nişte becuri electrice. Becurile pot fi de culori diferite, dar culoarea nu împiedică trecerea curentului. Îndată ce pătrunde electricitatea în el, iată-l că se aprinde. Tot asa este cu duhul nostru: cînd îl invadează valul Duhului lui Dumnezeu, uităm toată teologia noastră. Tot ce ştim noi, este că Domnul a venit. În loc de simple cunoştinţe, noi avem o “lumină lăuntrică”. Sîntem însufleţiţi şi hrăniţi de prezenţa Lui. Altădată, intelectualitatea noastră, facea din noi fiinţe imposibile, dar acum este uşor pentru alţii să ne dea învăţătură şi înţelegem acum de ce alţii sînt uneori atît de greu de lămurit. cu unele persoane trebuie să petrecem mult timp în rugăciune mai înainte de a putea să stabileşti un contact în duh. Nu există un alt mijloc de a veni în ajutorul unui om încăpăţînat.
Vom vedea în secţia următoare ce metodă a conceput Dumnezeu pentru a asigura slujbei noastre randamentul Său optim.