CE IMPRESIE FACEM

1965

Capitolul VIII

Aptitudinea noastră de a face lucrul lui Dumnezeu, nu depinde atît de cuvintele noastre, nici de faptele noastre ci mai degrabă de ceea ce emană din noi. Nu putem să-i zidim pe alţii dacă spunem un lucru, iar prin vieţile noastre dovedim altceva.

Ceea ce emană din noi merită o însemnată consideraţie. Spunem adesea de cutare sau cutare persoană că ne face o bună sau o rea impresie. Ea, impresia, nu ne vine numai din cuvintele acestei persoane, nici chiar din fapte. Ceva misterios se exprimă cînd vorbeşte sau lucrează. Acest ceva ne comunică impresia.

Caracteristica noastră esenţială, iată ce simt alţii în noi. Dacă modul nostru de a gîndi n-a fost tratat, dacă a rămas nedisciplinat, natural că prin latura aceasta a persoanei noastre luăm contact cu semenii noştri; trăsătura aceasta le va apărea lor într-un mod foarte pronunţat. Dacă viaţa afectivă este dezordonată, dacă sîntem reci sau cordiali peste măsură, de aceasta vor lua notă ceilalţi în impresia pe care o vor păstra despre noi. Oricare ar fi caracteristica noastră cea mai puternică, aceasta se va remarca şi va impresiona pe alţii. Poate că sîntem în stare să ne controlăm cuvintele şi acţiunile, dar ne este cu neputinţă să reprimăm ceea ce exprimă firea noastră. Nu putem să nu ne dăm pe faţă ceea ce sîntem.

La 2 Regi cap.4 ni se povesteşte modul în care Sunamita l-a primit pe Elisei. “Într-o zi, Elisei trecea prin Sunem(vers.8). Era acolo o femeie bogată. Ea a stăruit de el să primească să mănînce la ea. Ea i-a zis bărbatului ei: “Iată ştiu că omul acesta care trece întotdeauna pe la noi, este un om sfînt al lui Dumnezeu. ‘Observaţi: Elisei n-a ţinut nici o predică şi n-a făcut nici o minune. N-a făcut decît să intre şi să mănînce de fiecare dată cînd trecea pe acolo. După felul cum mînca, femeia l-a recunoscut că este un om sfînt al lui Dumnezeu. Iată impresia pe care o făcea Elisei asupra altora. Iată o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem: ce impresie fac eu asupra semenilor mei?

De atîtea ori am subliniat necesitatea ca, omul nostru din afară să fie zdrobit! Dacă zdrobirea aceasta nu este un fapt împlinit, cei care se apropie de noi se izbesc de omul nostru din afară. Ori de cîte ori ne aflăm în prezenţa lor, ei încearcă un sentiment neconfortabil din cauza egoismului, a mîndriei noastre, poate din cauza încăpăţînării noastre, a limbajului nostru căutat sau poate prea familiar. Poate că lăsăm O impresie favorabilă, dar Dumnezeu are El vreun profit din aceasta? Impresia aceasta corespunde cu nevoile Bisericii? Dacă Dumnezeu nu are nimic de cîştigat şi Biserica nu primeşte nici un profit, oricare ar fi impresia pe care o lăsăm, ea nu are nici un efect pozitiv.

Prea iubiţilor, ţinta pe care o urmăreste Dumnezeu este ca duhul nostru să fie eliberat. Este neapărat necesar acest lucru pentru creşterea Bisericii. Cît de mare este deci urgenţa ca omul nostru din afară să fie zdrobit! Fără această zdrobire, duhul nostru nu se poate manifesta pe scena vieţii noastre. În aceste condiţii, impresia pe care o vom face asupra altora nu va fi spirituală.

Presupuneţi că un frate ţine o predică asupra Duhului Sfînt. Cu toate că subiectul este Duhul Sfînt, cuvintele, atitudinea, imaginile de care se foloseşte sînt pline de el însuşi. Ascultîndu-l, şi poate că fără să înţeleagă cauza, auditoriul suferă lăuntric. Omul acesta n-are cuvinte decît pentru Duhul Sfînt, dar impresia pe care o lasă celor care-l ascultă este aceea a propriei persoane. Care este valoarea spirituală a unei demonstraţii atît de lipsite de substanţă? Este nulă.

Dar în loc să ne mai întindem asupra acestei chestiuni de învăţămînt, să revelăm ce emană din noi. dumnezeu nu caută să vadă dacă învăţămîntul nostru cîştigă în profunzime; ceea ce caută El, este să pună mîna pe noi ca indivizi. Dacă firea noastră nu este tratată cum se cuvine, putem să prezentăm un învăţămînt cu privire la Duhul Sfînt, fără să aibă loc transmiterea unei valori cu adevărat duhovniceşti.

Ce tragedie este să impresionezi numai prin omul din afară, fără să comunice omul din lăuntru cea mai mică impresie de viaţă.

La intervale mai mici sau mai puţin depărtate, dar fără întrerupere, Dumnezeu aranjează împrejurările noastre în aşa fel ca să zdrobească omul nostru tare. Poţi fi lovit o dată, de două ori si, la ceasul potrivit, chiar şi a treia oară va fi necesar poate să te atingă. Dumnezeu nu-ţi va da drumul pînă nu va lichida cu tine trăsătura aceasta particulară.

Ceea ce lucrează Duhul Sfînt, cînd suferim disciplina Sa, este complet diferit de aceea ce se petrece cînd ascultăm o predică. O predică ascultată, poate, adesea, să ne rămînă în minte vreme de mai multe luni şi poate chiar ani, pînă ce adevărul pe care-l conţine să-şi desfăşoare efectele în noi. Astfel, ascultarea unei predici, precede deseori, cu mult, descoperirea şi însuşirea substanţei sale. Pe cînd, prin disciplina Duhului Sfînt, vedem adevărul mai repede şi astfel el devine proprietatea noastră.

Cînd ascultăm o predică, noi luăm cu uşurinţă notă de învătămîntul pe care ni-l aduce, dar, adesea, numai după multă vreme, prin harul disciplinei pe care o suferim, îi prindem cu adevărat sensul, înţelesul. Nu este ciudat lucrul acesta? Odată ce am auzit mesajul el ne rămîne în memorie; dar putem fi puşi de zece ori sub disciplină şi să ne întrebăm mereu de ce? În ziua în care disciplina şi-a făcut efectul, în ziua aceasta “se vede” cu adevărat adevărul şi se intră în realitatea lui.

Astfel, lucrarea Duhului Sfînt este, ca, pe de o parte, să ne dărîme, şi pe de altă parte, să ne zidească. Atunci inima noastră va striga: “Mulţumesc Doamne! Acum ştiu că mîna Ta a fost asupra mea aceşti cinci sau zece ani din urmă, ca să mă disciplineze şi ţinta Ta a fost numai să zdrobească punctul acesta tare, care făcea parte din mine!”

O lucrare umilitoare: lumina care omoară

Examinînd lucrarea disciplinară a Duhului Sfînt, vedem acum un alt mijloc pe care îl în trebuinţează, ca să-l pună pe omul din afară la locul lui.

Odată cu disciplina, Duhul Sfînt se va strădui să vă lumineze. Aceste doua metode sînt uneori puse la lucru simultan; altădată ele vor alterna. Într-o zi disciplina se va exercita în împrejurări calculate, pentru a nivela trăsăturile acestea de caracter, care se văd ieşind în relief. Altădată, Dumnezeu ne va da harul de a ne trezi (deschide puţin cerul, pentru a ne lumina).

Carnea (firea pămîntească), duce după cum ştim, o viaţă de prefăcătorie, de nesinceritate. Dacă multe din lucrurile ei subzistă, este numai din pricină că noi nu le-am recunoscut ca venind din carne. În ziua în care lumina descopere firea pămîntească înaintea ochilor noştri, începem să tremurăm şi să nu ne mai mişcăm.

În Biserică, am observat lucrul acesta mai ales în epocile de abundenţă, cînd ea este bogată în Cuvîntul lui Dumnezeu. Cînd slujba Cuvîntului este bogată (puternică), şi cînd slujba profetică nu lipseşte, lumină izbucneşte limpede şi puternică. În lumina aceasta veţi înţelege că şi osîndirea mîndriei este tot mîndrie. De fapt discursurile frumoase împotriva mîndriei nu sînt decît lăudăroşenii. Astfel, de îndată ce mîndria este pusă în lumină, o denunţi fără înconjur: “Ah! aceasta este mîndrie. Cît este de respingătoare. Ce impuritate!” În lumina unei descoperiri, mîndria diferă de mîndria despre care se vorbeşte cu atîta uşurătate, în mod radical. Lumina primită a dat pe faţă adevărata noastră stare. Ôi imediat începi să vezi că eşti de mii de ori mai rău decît te putea face să crezi ideea preconcepută pe care o aveai despre tine. Imediat, mîndria, eul tău, firea ta pămîntească se veştejesc şi mor, fără nici o nădejde de a mai supravieţui.

Tot ce este descoperit de lumină este distrus de ea. Este curată minune. Nu începem prin a fi luminaţi, pentru a fi, apoi, cu timpul duşi, treptat, la moarte. Revelaţia comportă deci, totodată viziunea şi distrugerea. Dumnezeu ne tratează cu succes. Aceasta este metoda Lui unică. Odată ce impuritatea este într-adevăr dezvelită, îi este cu neputinţă să subziste. Aşadar, lumina descopere şi distruge.

Lovitura aceasta fatală dată de lumină, e una din experienţele creştine cele mai necesare. Cînd a strălucit lumina asupra lui Saul, el nu s-a grăbit spre marginea drumului ca să îngenunche: a căzut la pămînt prăbuşit. Cu toate că era conştinent şi sigur de el, reacţiunea lui faţă de lumină a fost să cadă la pămînt dezorientat, şi redus la tăcere înaintea Lui. Ce dinamică este lumina aceasta care-l loveşte şi-l ţintuieşte la pămînt. Observaţi că totul s-a produs într-o clipă. Noi am fi înclinaţi să credem că Dumnezeu începe prin a ne lumina mintea, apoi ne lasă în gîndurile noastre, ca să ajungem singuri la concluziile care să impun şi pe se care să le punem imediat, în mod spontan, în lucru pe tărîm practic. Dar nu este asta metoda dumnezească. Dumnezeu ne arată întotdeauna cît am ajuns de murdari şi de vrednici de a fi urîţi. Răspunsul nostru imediat este: “O, cît sînt de nenorocit—atît de spurcat, atît de vrednic de dispreţ! “Dumnezeu să ne descopere adevăratul nostru eu; mai mult nu ne trebuie pentru a ne lovi de moarte. Cînd un om mîndru a fost într-adevăr luminat, nu-i va mai veni niciodată gîndul de a-şi ridica fruntea sus pentru a se mîndri cu ceva. El va purta pînă la sfîrşitul zilelor sale semnele acestei luminări.

Pe de altă parte, timpul acesta de luminare, trebuie să fie un timp de credinţă: a crede nu pentru a cere ci pentru a ne pleca în credinţă. Cînd ne mîntuieşte, Dumnezeu urmează acelaşi principiu pe care-l va urma mai tîrziu cînd va face lucrarea Sa în noi. Cînd lumina Evangheliei străluceşte asupra capetelor noastre, rugăciunea noastră nu este: Doamne te rog să fii Mîntuitorul meu! “Dacă ne-am ruga astfel chiar zile întregi, n-am dobîndi nici o sigurnţă a mîntuirii. Nu. Spunem numai: “Doamne Te primesc ca Mîntuitor!” Instantaneu avem mîntuirea.

Tot aşa şi cu lucrarea pe care Dumnezeu o va întreprinde mai tîrziu. Îndată ce lumina vine asupra noastră, îndată noi trebuie să ne plecăm sub razele ei şi să spunem: “Doamne primesc verdictul Tău. Sînt de acord cu judecata Ta.” Atitudinea aceasta ne va pregăti pentru lumini viitoare.

În ziua în care vom vedea căzînd voalul, chiar faptele îndeplinite în chip nobil, în Numele Său, din dragoste pentru El, ni se vor părea atît de puţin strălucitoare. Nu există intenţie oricît de înaltă ar fi, în care să nu se vădească trăsături de meschinărie. Ceea ce era privit ca îndeplinit exclusiv pentru Dumnezeu, lasă să se vadă peste tot, eul cel mai autentic. Vai! cele mai neînsemnate urme ale fiinţei noastre par a fi pătrunse de viaţa proprie, lipsind pe Dumnezeu de o parte din slava care I se cuvine.

Omul se crede în stare să sondeze orice adîncimi! Dar numai descoperirea dată de Dumnezeu poate să scoată la lumină adevărata noastră stare. Dumnezeu nu-Ôi va da odihnă pînă cînd nu ne va da pe faţă, ca să vedem cine sîntem. La început numai El ne vede. Înaintea Lui sîntem totdeauna descoperiţi: nu există nimic care să poată să ne acopere goliciunea. Dar odată ce El ne-a descoperit gîndurile şi intenţiile inimii, sîntem dovediţi înaintea propriilor noştri ochi. Cum să mai ridicăm capul? S-a sfîrşit cu indulgenţa faţă de noi înşine! Înainte ne socoteam mai buni decît alţii, acum ştim ce sîntem cu adevărat şi ne este ruşine să ne arătăm. În zadar căutăm o expresie potrivită, care să arate cît sîtem de necuraţi şi de vrednici de dispreţ. Ne plecăm sub povara ruşinii noastre, ca şi cum am purta dispreţul lumii întregi. Ca şi Iov cădem înaintea Domnului într-o pocăinţă fără echivoc: “Mă osîndesc şi mă pocăiesc în ţărînă şi în cenuşă” Cu siguranţă, gîndim noi, un astfel de rău este fără leac.

Primind o astfel de lumină, îngrozindune astfel de noi înşine, cunoscînd o astfel de umilinţă, suferind o astfel de ruşine, dînd dovadă de o astfel de pocăinţa, punem capăt anilor lungi de robie. Domnul cînd lucrează, izbăveşte. A fi luminat înseamnă a fi eliberat; a vedea, înseamnă a fi liber. Numai pe calea aceasta ajungem să vedem firea pămîntească punînd capăt activităţii sale şi cochilia noastră exterioară sfărîmată.

Comparaţie între disciplină şi revelaţie

Ôi acum să comparăm puţin disciplina şi revelaţia Duhului Sfînt.

Disciplina Duhului Sfînt urmează de regulă un curs mai lent decît revelatia. Intervenţiile ei se reînnoiesc din departe în departe, înainte ca puntul în litigiu să fie definitiv reglat. Mai mult, disciplina aceasta a Duhului Sfînt există adesea fără să fie alimentată de vreo slujbă. Nu este tot aşa cu revelaţia. Ea poate surveni în mod rapid, în cîteva zile, sau chiar în cîteva minute. Sub lumina lui Dumenzeu, într-un timp foarte scurt, îţi vei vedea starea adevărată şi pînă la ce punct eşti nefolositor. Adesea, şi slujba exercitată prin Cuvîntul lui Dumnezeu poate fi prilejul unei revelaţii. De aceea revelaţia Duhului Sfînt, devine abundentă cînd Biserica este puternică şi slujba Cuvîntului este bogată. Dar nimeni să nu-şi închipuie că, în absenţa acestei slujbe bogate, are dreptul să trăiască după normele omului din afară. Duhul Sfînt nu Ôi-a suspendat acivitatea. Dacă cineva este lipsit chiar ani de zile, de contactul cu alţi fraţi credincioşi, prezenţa Duhului Sfînt cu el reprezintă siguranţa şi aşa, el poate să ajungă la o stare duhovnicească fericită, cîtă vreme rămîne sensibil la disciplina Duhului Sfînt. Cu toate că slăbiciunea Bisericii ar putea să fie datorată lipsei unei slujbe a Cuvîntului printre membrii ei, vinovăţia acestei stări aparţine membrilor înşişi pentru că ei nu trag tot folosul posibil din disciplina Duhului Sfînt. Mai mult, din starea lor de cădere nu s-ar putea deduce că Duhul Sfînt nu Ôi-a exercitat sau nu-Ôi exercită disciplina asupra lor. Ceea ce se poate spune mai degrabă, este că anii de disciplină au rămas fără efect. Cu toate ca Domnul i-a pedepsit în mai multe rînduri, ei n-au putut prinde sensul a ceea ce li s-a întimplat.

Ca un cal încăpăţînat sau ca un măgar fără minte, ei nu fac nimic, pentru a încerca să inţeleagă şi să pătrundă gîndul lui Dumnezeu, chiar după ani de tratament. Ce jalnic lucru! Nu este decît o concluzie de tras: disciplina Duhului Sfînt se exercită pe o scară mare şi-şi desfăşoară efectele în numeroase vieţi; dar cei ce recunosc cu adevărat mîna Domnului în această disciplină, sînt într-adevăr puţini. Ce adesea, cînd lucrează Dumnezeu asupra noastră, noi nu vedem decît mîna pe omului. Este cu totul greşit. Atitudinea noastră ar trebui să fie cea a psalmistului: “Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi”. (Ps. 39.9) Trebuie să ne aducem aminte că Dumnezeu este Acela care lucrează asupra noastră, nu este fratele sau alteineva.

După ani de zile în care Domnul ne-a ţinut sub disciplină, în loc să recunoaştem mîna Lui, am aruncat vina pe alţii sau pe o soartă nenorocită. Să ne aducem aminte că, pentru noi, totul este măsurat de Dumnezeu. Există în caracterul nostru o trăsătură particulară, care ar părea de netratat, dar Dumnezeu are mijloace şi pentru ea. In acest scop, El a hotărît mai dinainte măsurile disciplinare pe care le va aplica şi momentul în care le va pune în lucru, le-a măsurat vigoarea şi limitele. Cînd mîna Sa apasă asupra noastră pentru a sfărîma omul nostru din afară în bucăţi, să ne dea El harul să-L înţelegem, să recunoaştem semnificaţia loviturilor Lui. Pînă ce Domnul nu Si-a atins scopruile în lucrarea aceasta, este cu neputinţă ca duhul nostru să se reverse în mod liber către semenii noştri.

Să ne rugăm cu rîvnă pentru ca Biserica să-L cunoască pe Dumnezeu cum nu L-a cunoscut niciodată iar copiii Săi să aducă mereu tot mai mult rod pentru El. Domnul vrea să ne aducă la o poziţie puternică. Pentru aceasta trebuie nu numai ca mesajul nostru Evanghelic şi învăţătura să fie corecte dar şi noi înşine să fim corecţi în fiinţa noastră. Intrebarea crucială este: Dumnezeu, poate fi eliberat cu totul de duhul nostru?

Cînd duhul este eliberat, are grijă de nevoile omului. Nici o lucrare nu este mai importantă, mai radicală decît aceasta. Nimic n-o poate înlocui. Domnul nu este atît de preocupat de cunoştinţele tale, de cuvîntările tale, cît este de impresia pe care o faci. Ce emană din tine? Aceasta este suprema piatră de încercare. Ii impresionezi pe semenii tăi prin personalitatea ta sau prin cea a Domnului? Îi pui în contact cu învăţătura ta sau cu a Domnului? Aceasta este o chestiune cu adevărat vitală căci ea determină valoarea oricărei activităţi şi a oricărei lucrări pe care o facem.

Prea iubiţilor, fiţi siguri că domnul dă mai multă atenţie la ce iese din viaţa voastră lăuntrică decît la ce vă iese din gură. Nu uitaţi că la orice contact pe care-l aveţi cu cineva, emană ceva din voi: din persoana voastră sau din cea a Domnului? Care din două se va fi manifestat în momentul acela? Din omul vostru din afară sau din duhul vostru?

În sfîrşit vă pun o ultimă întrebare: cînd sînteţi în picioare în faţa semenilor voştri ce simt ei că vine prin voi, prin persoana voastră?—şi de teamă să nu ne grăbim cu răspunsul, să ne aducem aminte că la această întrebare fundamentală nu se poate da un răspuns just decît: în “lumina Sa”.