DESPARŢIRE ŞI REVELAŢIE

1965

Capitolul VII

Ceea ce doreşte Dumnezeu nu este numai să zdrobească omul din afară, ci să-l separe ca să nu mai fie amestecat în acţiunile omului din lăuntru. Mai simpliu: Dumnezeu ţine ca sufletul şi Duhul să fie despărţite.

Un spirit amestecat

Ce rar se găseşte astăzi un spirit pur!

De obicei, cînd duhul nostru îşi manifestă activitatea, de fiecare dată sufletul face acelaşi lucru. Acesta din urmă se amestecă în acţiunile omului din lăuntru. Nu sînt separaţi. Dar lucrarea lui Dumnezeu are nevoie în primul rînd de un spirit pur şi nu de un duh puternic. Cei care neglijează lucrul acesta îşi vor vedea opera distrusă prin lipsă de curăţie, chiar dacă ea a fost îndeplinită cu putere. Poate că ei posedă într-a-devăr, putere de la Domnul, dar din cauza amestecu lui îşi distrug singuri ce au clădit.

Să încercăm să înţelegem singuri de ce este asa. Cîtă vreme beneficiază de puterea lui Dumnezeu, unii fraţi îsi pot închipui că Dumnezeu va ţine seamă de aptitudinile lor fireşti, fără să izgonească vreuna din ele. Dar nu este aşa. Cu cît îl cunoaştem mai mult pe Dumnezeu, cu atît cunoaştem şi iubim mai mult puritatea duhului, o puritate care nu îngăduie nici un amestec între interior şi exterior. Acela al cărui om din afară n-a putut fi tratat nu poate spera că puterea care ţîşneşte din fiinţa sa intima este pură. O putere spirituală ieşind din fiinţa interioară, în stare de smestec, chiar dacă rezultatele par bune, constituie un păcat înaintea lui Dumnezeu.

Mulţi fraţi tineri care ştiu bine că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu, înserează încă în predicile lor propriile lor artificii, cuvintele lor alese şi sentimentele lor personale. Auditorii vor intra în contact cu omul şi-n acelaşi timp cu puterea lui Dumnezeu. Cu toate că ei înşişi nu sînt, poate, sensibili faţă de lucrul acesta, alţii care au spiritul pur, descoperă astfel de impurităţi. Cît de adesea, zelul pe care îl punem în lucrarea noastră se găseşte amestecat cu mici satisfacţii personale! Facem voia lui Dumnezeu pentru că se întîmplă să coincidă cu a noastră. Dacă luăm cu tărie poziţie pentru Dumnezeu, nu facem decît să ne exprimăm propria noastră personalitate. Impuritatea aceasta fiind cea mai mare problemă a noastră, trebuie ca Dumnezeu să-Ôi facă lucrarea în vietile noastre, astfel ca omul nostru din afară să fie zdrobit, iar noi să fim scăpaţi de impurităţile noastre. Dumnezeu nu se mărgineşte să spargă cochilia noastră exterioară, dură. Trebuie făcută şi o lucrare de despărţire, de curăţire, Vedem astfel, că El ne tratează în două feluri: darîmînd omul din afară şi separîndu-l de duh.

Cel dintîi se împlineşte prin disciplina Duhului Sfînt, în vreme ce a doua se îndeplineşte prin revelaţia Duhului.

Nevoia de a fi zdrobit

Omul din afară trebuie să fie zdrobit pentru ca duhul să fie eliberat. Dar cînd duhul îşi manifestă activitatea, nu trebuie ca omul din afară să-şi proiecteze umbra asupra lui. Problema aceasta ne duce mai departe de eliberarea spiritului, căci ea atinge curăţia şi puritatea duhului. Cînd nu sîntem lămuriţi asupra naturii omului din afară şi din cauza aceasta nu ne-am judecat cu stricteţe înaintea lui Dumnezeu, omul din afară se manifestă în chip automat odaţă cu duhul. Cînd un astfel de slujitor îşi exercită slujba înaintea lui Dumnezeu, se poate spune că L-a şi văzut el însuşi pe Dumnezeu. El poate să-L prezinte pe Dumnezeu, dar el îşi prezintă în acelaşi timp eul său nejudecat. Nu este izbitor că partea aceasta din noi înşine, care este cea mai frapantă, punctul cel mai puternic, le atinge întotdeauna pe celelalte?

Omul nostru din afară nejudecat se va prezenta altora prin punctul său cel mai puternic. Este un fenomen care scapă tuturor eforturilor de a-l ascunde. Cum puteţi spera să deveniţi duhovniceşti la catedră, dacă nu sînteţi duhovniceşti în camera în care locuiţi? Puteti oare sa simulaţi spiritualitatea Veţi face tot ce veţi putea ca să ajungeţi la starea aceea, dar vă veţi de pe faţă îndată ce veţi deschide gura.

Dacă voiţi cu adevărat eliberare, trebuie ca Dumnezeu să trateze punctul vostru tare de la temelie şi nu doar la suprafaţă. Cînd veţi fi astfel trataţi, numai atunci duhul vostru va putea fi eliberat şi veţi înceta de a mai transmite altora impuritatile voastre.

În viaţa slujitorilor lui Dumnezeu, impuritatea este cea mai mare probleamă. Se întîmplă adesea că la fratele nostru venim în atingere şi cu viaţa şi cu moartea. Îl găsim pe Dumnezeu, dar găsim şi viaţa proprie; un duh umil, dar şi firea pămîntească în aceeaşi persoană. Cînd un astfel de frate se ridică să vorbească, el impresionează pe ceilalţi printr-un spirit de amestec, un spirit care nu este pur.

Aşadar, dacă vrem ca Dumnezeu să se folosească de noi ca slujitori ai Evangheliei, dacă vrem să fim purtătorii Lui de cuvînt, trebuie să căutăm îndurarea lui Dumnezeu, adresîndu-I rugăciunea aceasta: “Doamne, fă în mine o lucrare pentru a zdrobi omul din afară, pentru a-l separa!” Altfel, numele Domnului va suferi. Exercitînd slujba de predicator al Cuvîntului, veţi da oamenilor ceva din voi înşivă. Numele Domnului se va resimţi nu din cauză că vă lipseşte viaţa, ci din cauza valului impurităţilor voastre. De asemenea, veţi face rău Bisericii.

Acum, după ce am cercetat disciplina Duhului Sfînt, ce este cu revelaţia sau cu descoperirea Duhului Sfînt?

Disciplina Duhului Sfînt poate preceda revelaţia Sa sau poate să-i urmeze. Nu există o ordine fixă: la unul Duhul Sfînt începe prin disciplină, la altul prin revelaţie. Este sigur totuşi, că disciplina Duhului Sfînt îşi desfăşoară efectele ei în viaţa unui creştin, maimult decît revelaţia. Ne referim fireşte, la experienţa copiilor lui Dumnezeu, nu la doctrină. În cele mai multe cazuri, vom avea impresia că disciplina joacă un rol mult mai însemenat decît revelaţia.

Cum face Cuvîntul Cel viu separarea

“Căci Cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri: pătrunde pînă acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţurile şi gîndurile inimii. Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea Aceluia cu care avem a face.” (Evrei 4. 12,13)

Primul lucru de notat este că Cuvîntul lui Dumnezeu este viu. Sigur că Cuvîntul este viu cînd Îl vedem. Căci dacă nu-L găsim viu, este numai pentru că nu L-am văzut. Poate că noi am citit termenii Bibliei, dar dacă nu venim în atingere cu ceva viu, nu vedem Cuvîntul lui Dumnezeu.

La Ioan 3.16 citim: “fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu moară ci să aibă viaţa veşnică. “Consideraţi că cutare persoană aude acest Cuvînt aude, îngenunchează şi face următoarea rugăciune: “Doamne Î-ţi mulţumesc şi Te laud că m-ai mîntuit! “Ôtim numaidecît că o astfel de persoană a venit în atingere cu Cuvîntul lui Dumnezeu, căci Cuvîntul a devenit viu pentru ea. Un altul poate să fie lîngă persoana aceasta şi să asculte exact aceleaşi cuvinte dar în realitate să nu audă Cvîntul lui Dumnezeu. Nu există nici o reacţie vie din partea sa. Din comparaţia aceasta tragem o concluzie: deoarece Cuvîntul lui dumnezeu este viu, cel care-L ascultă, fără să fie pătruns şi de viata Lui, acela n-a auzit Cuvîntul lui Dumnezeu.

Dar Cvîntul lui Dumnezeu nu este numai viu, el este şi lucrător, eficace. Termenul “viu” priveşte natura Lui, termenul “lucrător” sau “eficace”, se aplică capacităţiii Sale de a lucra asupra omului, de a-l fasona. Cuvîntul lui Dumnezeu nu se poate întoarce fără rod; va izbuti, îşi va atinge scopul. El nu este un simplu cuvînt, el desfăşoară o energie care-I este proprie, dar care va lucra în aşa fel ca să aducă rezultate.

Aşadar, ce face Cuvîntul lui Dumnezeu pentru noi? Pătrunde şi desparte. Este mai tăietor decît o sabie cu două tăişuri. Cît este de tăietor se vede din capacitatea pe care o are de a pătrunde pînă la despărţirea sufletului de duh, a încheie turilor de măduvă. Observăm analogia: sabia cu două tăişuri desparte, lucrează împotriva în cheieturilor şi măduvei, iar Cuvîntul lui Dumnezeu împotriva sufletului şi duhului. Încheietura şi măduva sînt situate în adîncimile trupului omenesc. Pentru a despărţi încheieturile trebuie să tai carnea. Pentru a separa măduva trebuie să scoatem oasele. În felul acesta sabia cu două tăişuri este în stare sa lucreze în trupul nostru mistic.

Nu există două lucruri mai greu de separat decît încheieturile şi măduva; acestea sînt sufletul şi duhul. Nici o sabie, oricît de tăietoare ar fi, nu le poate despărţi. Tot aşa, sîntem cu totul incapabili de a distinge între ce este suflet şi ce este duh. Dar Scriptura ne face să ştim cum poate să execute lucrarea aceasta Cuvîntul lui Dumnezeu, Cuvîntul cel viu, căci este mai tăietor decît o sabie cu două tăişuri.

Cuvîntul lui Dumnezeu este viu, eficace şi este în stare să pătrundă şi să despartă. Sînt pătrunse şi separate sufletul şi duhul omului.

Cineva poate că va pune problema următoare:”Eu nu văd deloc că Cuvîntul lui Dumnezeu a făcut ceva deosebit cu mine. Am ascultat adesea cuvintele lui Dumnezeu şi chiar am primit revelaţie asupra Cuvîntului, dar nu ştiu ce este această pătrundere şi nu înţeleg nici această despărţire. După cîte îmi dau seama, aceste două procese îmi sînt cu totul străine.”

Ce răspuns ne dă Biblia la această problemă:”pătrunde pînă acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile(intenţiile) şi gîndurile inimii.” “Gîndurile” se referă la deliberările inimii, iar “intenţiilo” se referă la mobilele care ne inspiră. Astfel, Cuvîntul lui Dumnezeu este în stare să discearnă ceea ce gîndim de ceea ce motivează (inspiră) gîndul acesta.

Foarte adesea putem identifica uşor ceea ce provine de la omul din afară. Uneori chiar mărturisim cu veselie: “Asta a fost din suflet, asta a venit de la mine. “Dar ceea ce noi nu vedem, realmente, este sufletul însuşi, ceea ce este el, ce este eul. Apoi, într-o bună zi, Dumnezeu în mila Sa, vine la noi. Lumina Sa străluceşte peste noi şi glasul Său face să se audă vestea aceasta severă şi solemnă:”La ceea ce tu faci adesea aluzie ca fiind eul tău, este chiar eul tău; tu ai vorbit despre firea pămîntească(carne)cu uşurătate şi cu volubilitate.” Trebuie să vezi ce ură a jurat Dumnezeu acestei cărni. Nu va mai îngădui ca lucrurile să meargă astfel.

Înainte de a ne deschide ochii, noi am vorbit în glumă despre carne(fire pămîntească), dar cînd a căzut lumina peste noi, mărturisim îndată:”Da, aşa este, aşa am vorbit.” În acest fel acceptăm despărţirea nu numai intelectual, teoretic. Este chiar Cuvîntul lui Dumnezeu care vine peste noi ca să ne facă să ne dăm seama de ceea ce concepem în inima noastră, de ceea ce ne preocupă. Primim o îndoită iluminare: că gîndurile îsi au originea în carne şi că intenţiile noastre sînt cu totul egocentrice.

Pentru a ilustra lucrurile să examinăm cazul a doi oameni neîntorşi la Dumnezeu. Unul ştie că este păcătos. A luat parte la adunări, a auzit multe predici despre păcat. Predicarea clară a adevărului, l-a făcut să se socotească păcătos; dar cînd face aluzie la lucrul acesta el, poate să rîdă ca şi cum în realitate acest lucru n-ar avea mare însemnătate. Un altul aude aceleaşi predici, dar asupra lui stăruieşte lumina lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu îl încredinţează cu aşa putere încît el cade la pămînt şi face următoarea rugăciune: “Da, acesta sînt Doamne, un păcătos!” Nu numai că a învăţat din Cuvîntul lui Dumnezeu, că este păcătos, el a şi văzut că aceasta este adevărata stare a lui. Se osîndeşte pe sine, este lovit, este la pămînt.

Astfel luminat, el este în stare să-şi mărturisească păcatele şi să primească mîntuirea de la Domnul. De păcatul acesta pe care el l-a făcut, l-a văzut, nu va mai vorbi niciodată cu uşurătate sau în glumă. Dar cel dintîi, care poate să se descrie pe el însuşi ca păcătos, pe un ton glumeţ, “n-a văzut” şi prin urmare nu este mîntuit.

Ôtiţi acum ca trebuie să învăţaţi că omul nostru din afară este un obstacol serios pentru Dumnezeu şi trebuie să fie zdrobit de El. Ce faci în urma acestui mesaj? Daca începi să vorbeşti în mod liber şi cu uşurătate, înseamnă că, în mod sigur n-ai fost atins; dacă, pe de altă parte, ai fost luminat de El, atunci vei zice: “Doamne, eu abia azi încep să mă cunosc. Pînă acum nu mi-am cunoscut omul meu din afară”. Astfel, învăluit în lumina lui Dumnezeu, cazi la pămînt nemaiputîndute reţine. Acum vezi ca într-o oglindă ce eşti cu adevărat.

Ai zis pînă acum că iubeşti pe Domnul, dar sub lumina lui Dumnezeu, constaţi că nu este aşa—în realitate te iubeşti pe tine însuţi. Lumina aceasta te desparte şi te pune deoparte. Te găseşti despărţit lăuntric, nu printr-o concluzie a inteligenţei, a rationamentului, nici printr-o învăţătură pe care ai primit-o, ci prin lumina lui Dumnezeu. Altădată ai vorbit de rîvna ta pentru Domnul, dar acum lumina lui Dumnezeu îţi arată că zelul tău îţi era aţîţat de carnea ta şi de sîngele tău. Gîndeai că-i iubeşti pe păcătoşi cînd le vesteai Evanghelia, dar acum cînd a venit lumina, constaţi că predica venea mai ales din plăcerea pe care o aveai de a vorbi, din înclinaţia ta firească. Cu cît lumina aceasta pătrunde mai adînc, cu atît mai mult ies la iveală mobilele şi adevăratele gînduri ale inimii. Îţi închipuiai mai înainte că gîndurile şi intenţiile tale erau de la Dumnezeu, dar prin lumina aceasta care te-a străbătut, ştii acum că toate acestea erau de la tine însuţi. O astfel de lumină te coboară la pămînt înaintea lui Dumnezeu.

Foarte adesea, ce presupunem noi a fi de la Dumnezeu, se descopere a fi de la noi înşine. Cu toate că am proclamat că mesajele noastre erau de la Domnul, lumina cerească ne obligă acum să mărturisim că Domnul nu ne vorbise, sau dacă ne-a vorbit ne-a spus atît de puţine lucruri. Din tot ce trece drept lucrarea lui Dumnezeu, cît de mult, în definitiv, nu se reduce decît la o activitate firească! Această descoperire a adevăratei firi a lucrurilor, ne deschide ochii asupra adevăratei cunoaşteri a propriei persoane şi a cunoaşterii Domnului; asupra adevăratei proporţii a produsului sufletului nostru precum şi a ceea ce este din duhul. Este minunat şa putem vesti: “Lumina Sa a strălucit; duh şi suflet sînt acum despărţite; gîndurile şi intenţiile inimii sînt acum date la iveală.

Voi care aţi experimentat lucrul acesta, ştiti că nu este numai o teorie. Toate eforturile pentru a distruge ce este din viaţa proprie, pentru a separa elementele omului din afară de ale omului din launtru, eforturi care au mers pînă la a face o listă şi a învăţa pe dinafară, s-au dovedit a fi încercări zadarnice.

De fapt, aţi continuat a vă comporta ca şi înainte, căci nu prin mijloace ca acestea vă veţi debarasa de omul din afară. Ajungeţi poate, să osîndiţi carnea(firea pămîntească), dar nu să şi scăpaţi de ea.

Eliberarea vine prin lumina lui Dumnezeu. Cînd străluceşte lumina aceasta, vedeţi imediat cît de superficială v-a fost respingerea firii pămînteşti, ce “firească” v-a fost critica a ceea ce era firesc. Dar acum Dumnezeu a descoperit în faţa ochilor voştri gîndurile şi intenţiile inimii. Acum cădeţi la pămînt zicînd:”Doamne, ştiu acum ca lucrurile acestea vin din omul meu din afară. Numai lumina aceasta poate, cu adevărat, să separe omul din afară de omul din lăuntru.

Astfel, chiar renegarea omului din afară şi hotărîrea noastră de a-l lepăda nu sînt de nici un folos. Nu, chiar mărturisirea păcatelor nu duce la nici un rezultat şi lacrimile noastre de pocăinţă trebuiesc spalate cu sînge. Ce nebunie să credem că am putea să descoperim noi înşine păcatul! Numai prin lumina Lui “vom vedea” şi vom avea parte de această umilinţă şi zdrobire atît de necesare. Aceasta trebuie să fie lucrarea Lui ieşită din Duhul şi nu din eforturile sufletului nostru-produsul inteligenţei noastre. Iată calea lui Dumnezeu, alta nu există!

Iată ce zice Dumnezeu: “Cuvîntul Meu este viu şi lucrător, mai tăietor decît orice sabie cu două taişuri, pătrunde pînă acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva”. Cum desparte El? Descoperind gîndul şi întenţiile inimii. Noi nu ne cunoaştem inima. Prea iubiţilor, numai cei ce sînt în lumină îşi cunosc inima, nimeni altcineva! Dar cînd Cuvintul lui Dumnezeu vine la noi, atunci vedem. Sîntem convinşi de egocentrismul nostru (de a fi noi înşine centru), obligaţi să mărturisim că vrem să ne slăvim pe noi înşine, să ne aşezăm în frunte, să ne lustruim eul şi să-i dăm prestigiu. Ce binecuvîntată este lumina aceasta care ne face să cădem în praf la picioarele Lui!

Pe măsură ce noi înşine înaintăm în expozeul acesta, un lucru devine din ce în ce mai clar, mai evident: că este foarte greu să explicăm despărţirea aceasta între firesc şi spiritual, între exterior şi interior. Problema aceasta nu se rezolvă decît prin revelaţie. Cînd eşti în stare să discerni gîndurile şi intenţiile inimii, poţi să fii sigur că sufletul ţi-a fost despărţit de duh. Dacă doreşti ca Dumnezeu să te folosească, mai curînd sau mai tîrziu vei lăsa lumina să strălucească asupra ta. Te vei întoarce atunci către El şi-I vei zice: “Doamne în mine nu e nimic de preţ. Nu pot fi pentru nimeni, nici pentru mine, o capacitate, o posibilitate, o bază. Nu ştiu pe cine să învinovăţesc, nici ce păcat să mărturisesc. Numai în lumina Ta pot vedea şi pot să ştiu ceva”. Înainte de a vedea apărînd lumina, puteai spune că eşti păcătos, dar îţi lipsea căinţa păcătosului, puteai să te urăşti, dar nu aveai un sentiment de groază faţă de tine însuţi, puteai să afirmi tare că te lepezi de tine însuţi, dar sentimentul de abnegaţie lipsea. Odată ce a apărut lumina, coaja superficială a fost dată la o parte şi se arată acum ceea ce este real, original. Ce decoperire tristă cînd observ că nu mă iubesc decît pe mine însumi! Cînd constat că L-am înşelat şi L-am păgubit pe Domnul, cînd văd că nu-L iubesc! Lumina aceasta te face să vezi ce eşti şi ce viaţă ai dus. De acum înainte ai cunoştinţa eului. Fără judecata aceasta rostită de lumină, nu puteţi realiza nici măcar o imitaţie, dar acum cînd lumina şi-a făcut judecata, duh şi suflet sînt despărţite, imitaţia este de neconceput.

Iată ce face Domnul: merge pînă la omul nostru din lăuntru, străbătînd cu o lumină revelatoare tot ce întîlneşte în cale. Lucrul acesta se poate produce cînd ascultăm o predica sau cînd ne rugăm în singurătate, cînd comuniunea frăţească ne adună sau cînd mergem singuri pe drum. Lumina aceasta incomparabilă ne ajută să măsurăm ce ne aparţine nouă înşine. Ea ne descopere că nimic din ceea ce facem noi nu este de la Domnul şi că conversaţiile, lucrările de tot felul, rîvna, activitatea predicatorială, acţiunile de ajutorare şi toate sectoarele de existenţă sînt pline pînă la saturaţie de viaţa noastră firească. Totuşi, odată ce omul nostru ascuns a fost adus la lumină, osîndirea omului din afară este spontană. Ôi în ocaziile următoare, ori de cîte ori se va preface că se experimă, vom regreta imediat şi-l vom judeca fără milă. Numai după o astfel de iluminare sîntem în stare să despărţim sufletul de duh. Vom trăi de acum înaintea Domnului cu un duh eliberat. Acum el este curat şi nu mai prezintă nici o dificultate pentru Domnul. Astfel, despărţirea sufletului şi a duhului este o chestiune de iluminare, înţelegînd prin aceasta că devenim în stare de a vedea cum vede Dumnezeu. De fapt, ce vede El? Vede ce noi nu vedem. Sîntem orbi cu privire la ceea ce este din noi înşine, închipuindu-ne că totul este de la Dumnezeu, cînd, în realitate, nimic nu este de la El. Ceea ce noi socoteam ca fiind bun, în realitate, în lumina aceasta osîndim. Ceea ce socoteam drept, acum respingem. Ceea ce în ochii noştri era spiritual, acum ne dăm seama că este sufletesc. Ôi ceea ce gîndeam că este de la Dumnezeu, ştim acum că era de la noi înşine. Acum facem mărturisirea aceasta: “Doamne, abia acum m-am cunoscut. Aceşti ultimi douăzeci sau treizeci de ani am fost orb şi nu mi-am dat seama. N-am văzut cum vezi Tu.” “Cînd vezi,” în felul acesta, eşti scăpat de greutatea apăsătoare a vieţii proprii. “Să vezi!” Este tratamentul pe care ni-l aplică Dumnezeu. Cuvîntul lui Dumnezeu este lucrător căci El ne procură lumina aceasta necesară pentru a respinge pe omul din afară. Nu înseamnă că după ce am ascultate Cuvîntul lui Dumnezeu, schimbarea este gradată ca şi cum a vedea ar fi un pas, iar a respinge alt pas. Iluminarea şi respingerea sînt două lucruri deosebite dar se produc simultan. Îndată ce izbucneşte lumina, firea pămîntească este moartă. Nici o carne nu poate să-şi păstreze viaţa în lumina aceasta. De îndată ce intri în lumina acesta, cazi la pămînt. Lumina aceasta a făcut să sece un izvor, a făcut să se usuce carnea. Prea iubitilor, acesta este sensul cuvîntului lucrător. Dumnezeu nu vorbeşte pentru a se aştepta ca noi să producem apoi ceva. Cuvîntul Său este El Insuşi lucrător în viaţa noastră.

Domnul să ne deschidă ochii pentru a vedea însemnătatea disciplinei Duhului Sfînt.

Amîndouă lucrează împreună pentru a aplica omului nostru din afară un tratament eficace. Să ne îndreptăm privirile spre Dumnezeu, pentru a căpăta harul Său. El ne va face în stare sa ne aşezăm în lumină, să fim îndeajuns de luminaţi pentru a ne pleca înaintea Lui, într-o mărturisire fără echivoc: “Doamne, am fost nebun şi orb toţi anii aceştia, care au trecut, luînd tot ce venea de la mine ca venind de la Tine!”

Doamne ai milă de mine!