ZDROBIRE ŞI DISCIPLINĂ

1965

Capitolul VI

Pentru ca omul din afară să poată fi zdrobit, o predare deplină şi totală este indispensabilă. Dar trebuie să înţelegem că actul acesta, rezultatul unei crize, nu poate el singur să rezolve întreaga problemă a slujirii noastre. Predarea nu este decît expresia consimţămîntului nostru de a fi în mîinile lui Dumnezeu. Împlinirea acestui act nu este decît o chestiune de cîteva minute. Să nu vă-nchipuiţi că Dumnezeu ar putea termina în acest scurt moment tratamentul pe care îl întreprinde asupra noastră. Cînd ne plecăm Lui fără rezerve, nu sîntem decît la puctul de plecare al drumului nostru spiritual. Este ca şi cum am intra pe poartă. Predarea trebuie să fie urmată de disciplina Duhului Sfînt pentru a face din noi instrumente potrivite folosinţei pe care Domnul vrea să le-o atribuie. Fără predare, Duhul sfînt are greutăţi în a ne diciplina. Cu toate acestea, predarea nu poate înlocui disciplina dumnezească.

Trebuie, deci, să facem aici o distincţie capitală: predarea nu se poate face decît în raport cu discernămîntul spiritual pe care îl avem cu privire la starea noastră, dar Duhul Sfînt ne disciplinează în virtutea luminii pe care o are El. În realitate noi nu cunoaştem decît o parte din ceea ce implică predarea noastră. Lumina pe care o avem este atît de limitată, încît atunci cînd nouă ni se pare că este la maxim, ea este ca şi cum am fi încă în întuneric din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Experienţele lui Dumnezeu depăşesc cu mult ceea ce putem noi vedea, la lumina noastră limitată. Pe de altă parte, disciplina Duhului Sfînt ne este măsurată după nevoile noastre, pe care le apreciază Dumnezeu Însuşi. El cunoaste nevoile noastre spirituale şi astfel, prin Duhul Sfînt, rînduieşte împrejurările în aşa fel, ca să producă, la momentul voit de El, zdrobirea omului exterior. Iată cum şi disciplina Duhului Sfînt depăşeşte limitele predării noastre mărginite!

Pentru că Duhul Sfînt lucrează potrivit cu ceea ce vede El însuşi, disciplina este fără milă şi răspunde tuturor cerinţelor. Adesea, noi nu înţelegem nimic din ceea ce ni se întîmplă, dar dacă am fi lăsaţi pe seama noastră, am fi în stare să ne înşelăm, chiar dacă am alege ce ni se pare nouă că este cel mai bine. Disciplina pe care ne-o aplică depăşeşte cu mult înţelepciunea noastră. Cît de adesea sîntem luaţi prin surprindere! “Nu-mi trebuie mie lucrul acesta!” spunem noi cînd ne revenim din uimire. Adesea, măsurile Sale disciplinare cad peste noi fără avertisment; poate că noi protestăm afirmînd că trăim în lumina, dar în tratamentul pe care ni-l aplică, Duhul Sfînt se bazează pe lumina lui Dumnezeu. În clipa în care L-am primit pe El, Dumnezeu a modelat şi a rînduit împrejurările noastre, spre binele nostru, după cunoştinţa pe care o are El cu privire la persoana noastră.

Lucrarea Duhului Sfînt are, de altfel, în vieţile noastre, un aspect pozitiv şi unul negativ Dacă există o faza distructivă, există şi una constructivă. După naşterea din nou, Duhul Sfînt îşi are locuinţa în noi; dar omul nostru din afară Îl lipseşte adesea, de libertatea de acţiune. Este ca şi cum am încerca să mergem cu o pereche de pantofi noi care nu ne vin bine. Pentru că omul nostru din afară şi omul nostru din lăuntru sînt în ceartă unul cu celălalt, Dumnezeu este obligat să ia măsurile necesare, oricît de dure ar fi, pentru a dărîma orice forţăreaţă care scapă de sub control omului din lăuntru. Nu prin harul acordat omului din lăuntru distruge Dumnezeu omul din afară. Natural, că Dumnezeu ţine ca omul din lăuntru să fie puternic, dar metoda Sa pentru a-L reduce la tăcere pe omul din afară, este de a folosi orice miiloace externe. Practic, i-ar fi cu neputinţă omului din lăuntru să facă lucrarea aceasta, fiindcă cei doi oameni sînt de natrui atît de diferite încît abia dacă pot să-şi facă vreo rană unul altuia. Dar natura omului exterior şi cea a mijloacelor de presiune externe sînt destulde asemănătoare: omul din afară poate fi foarte uşor afectat prin ele. Mijloacele acestea externe pot să lovească omul din afară în chip dureros. de altfel, tocmai de aceea le foloseste Dumnezeu în tratamentul omului din afară.

Vă aduceţi aminte de pasajul acela din Biblie, care spune că se vînd două vrăbii la un leu(Matei 10:29) si cinci la doi lei(bani) în Luca 12:6. Nu sînt scumpe iar a cincea este dată pe deasupra. cu toate acestea “nici una nu cade la pămînt, fără voia Tatălui vostru; si chiar perii capului vă sînt număraţi”(Matei 10:29,30). Nu numai fiecare fir da păr este numărat, dar fiecare este numerotat, individual. Putem fi siguri deci, că, nimic nu este la întîmplare şi că toate împrejurările noastre sînt rînduite de Dumnezeu.

Modul în care le rînduieste depinde de cunoştinţa pe care o are de nevoile noastre şi are drept scop să nimicească pe omul nostru din afară. Ôtiind că un anumit element exterior ne afectează, de obicei, El ia măsuri ca noi să-l întîlnim o dată, de două ori sau chiar de mai multe ori. Nu vedeţi că toate evenimentele vieţii voastre din ultimii cinci sau zece ani, au fost rînduite de Dumnezeu pentru educaţia voastra? Dacă aţi cîrtit, dacă aţi plîns, înseamnă că n-aţi recunoscut mîna Lui şi lucrul acesta este grav. Dacă v-aţi închipuit că n-aţi avut noroc, că a fost o simplă neşansă, înseamnă că ignoraţi cu totul disciplina Duhului Sfînt. Aduceţi-vă aminte că tot ce ni se întîmplă este măsurat de mîna lui Dumnezeu spre cel mai mare bine al nostru, deşi, poate că nu este ce am fi dorit noi; Dumnezeu stie mai bine de ce avem nevoie! Unde am fi noi astăzi, dacă dumnezeu nu ne-ar fi disciplinat, rînduind împrejurările aşa cum le-a rînduit? Tocmai lucrul acesta ne ţine curaţi şi ne fereşte de rătăciri pe calea care ne-a trasat-o El. Cît de nedrepţi sînt cei ce n-au în gură decît cîrtiri şi-n inimă răzvrătiri împotriva lucrurilor scumpe pe care Duhul Sfînt le-a măsurat spre binele lor!

Îndată ce sîntem mîntuiţi, Duhul Sfînt îşi începe lucrarea Sa de disciplinare. Dar El nu poate lucra în libertate, cîtă vreme predarea noastră nu este deplină. Odată ce sîntem mîntuiţi dar nepredaţi încă, în perioada aceasta în care ne iubim mai mult pe noi însine decît pe Domnul, Duhul Sfînt este totuşi la lucru, pentru a ne aduce sub controlul Său şi a sfărîma în bucăţi omul nostru din afară, ca să poată lucra fără piedici.

Să spunem în sfîrşit, că vine o vreme cînd veţi înţelege bine că nu puteti trăi prin voi înşivă şi pentru voi însivă; cu toate că aveţi puţină lumină, veniţi totuşi la Dumnezeu şi spuneţi-I: “Mă predau Tie. Pun fiinţa mea în mîinile Tale, fie pentru viaţă fie pentru moarte!” Iată o atitudine care va întări lucrarea Duhului Sfînt în vieţile noastre. Iată de ce predarea este atît de importanta: ea va îngădui Duhului Sfînt să lucreze în mod liber. Dacă totusi, după predare se năpustesc asupra voastră tot felul de lucruri neaşteptate, nu le priviţi ca ceva ciudat. I-ai spus Dumnului: “Doamne, fă cu viaţa mea ce crezi Tu că este mai bine!” Acum, dacă v-ati predat în mode necondiţionat în mîinile Lui, Duhul Sfînt poate lucra în voi fără piedici. Cel care se hotărăşte din toată inima să-L urmeze pe Dumnul, trebuie să se gîndească la această lucrare disciplinară a Duhului Sfînt, care-l aşteaptă şi să-i dea toată atenţia.

Cele mai mari mijloace ale harului

Dumnezeu a lăsat ca Duhul Său să se odihnească asupra noastră, chiar din ziua cînd am fost mîntuiţi. Căile prin care putem să primim harul Lui se numesc “mijloacele harului”. Rugăciunea, ascultarea unei predici, sînt două exemple de astfel de mijloace, căci prin ele noi putem să ne apropiem de Dumnezeu şi să avem parte de harul Său. Termenul acesta “mijloacele harului”, a fost unanim acceptat de Biserică în decursul veacurilor. Avem parte de harul lui Dumnezeu prin adunări predici, rugăciuni şi pe alte căi încă. Dar cel mai mare din mijloacele harului, acela pe care n-am putea să-l neglijăm, în primul rînd, este desigur disciplina Duhului Sfînt. Ca mijloc al harului, nu poate fi comparat cu nimic: nici cu rugăciunea, nici cu lecţiile biblice, nici cu adunările, meditaţiile sau cîntările de laudă. Dintre toate mijloacele harului date de Dumnezeu, se pare într-adevăr că este cel mai important.

Observînd diferite manifestări ale acestui mijloc al harului, putem aprecia treapta pe care pe care ne situăm, pînă la care am ajuns în mersul nostru cu Domnul. Ceea ce experimentăm zilnic acasă, la şcoală, la fabrică, pe drum, este rînduit de Duhul Sfînt, spre cel mai mare bine al nostru. Dacă n-am beneficiat de acest mijloc al harului, cel mai mare dintre toate, pierderile sînt incalculabile. Nici unul dintre celelalte mijloace, nu-l poate înloacui, cu tot ce au ele mai de preţ. Predicile ne hrănesc, rugăciunile ne restabilesc, Cuvîntul ne împrospătează, ajutorul pe care-l dăm altora ne eliberează spiritul; dar dacă omul nostru din afară rămîne puternic, dăm celor ce se apropie de noi o impresie de amestec şi de impuritate. Oamenii vor recunoaşte rîvna noastră, dar şi amestecul în lucrurile care ne inspiră: vor vedea dragostea noastră de Domnul, dar si iubirea de noi înşine; vor simţi că sîntem un frate scump, dar un frate dificil, căci omul nostru din afară n-a fost zdrobit. Să nu uităm deci, că şi dacă sîntem zidiţi prin predici, prin rugăciune, prin Biblie, cel mai puternic mijloc de zidire este disciplina Duhului Sfînt.

De aceea, se cere din partea noastră o predare deplină, astfel ca să fim totdeauna supuşi dispoziţiilor luate de Duhul Sfînt. O astfel de supunere este o binecuvîntare pentru noi, dar dacă ne certăm cu Dumnezeu şi urmăm propriile noastre înclinări, vom greşi drumul. De îndată ce vom înţelege că toate dispoziţiile pe care le-a luat Dumnezeu sînt spre cel mai mare bine al nostru—chiar şi lucrurile care ne supără—nu—mai să le primim ca măsuri disciplinare venind de la El, vom vedea că Duhul Sfînt se serveşte de toate pentru a ne forma.

Varietatea tratamentelor suferite

Oricare ar fi elementele din care este formată viaţa noastră practică, Dumnezeu le va folosi unul după altul. Chiar ceea ce este mai comun: îmbrăcăminte, mîncare şi băutură, nimic nu scapă grijii atente a Duhului Sfînt. El nu va neglija nici un sector al vieţii tale. Poate că tu nici nu-ţi dai seama de afinitatea ta pentru cutare sau cutare lucru, dar Lui nu-I va scăpa şi-l va trata la fond. Cîtă vreme n-a sosit încă momentul ca toate acestea să fie distruse, tu nu vei şti ce este libertatea perfectă. În tratamentele pe care le suferi, vei sfîrşi întotdeauna prin a fi impresionat de rigoarea şi de minuţiozitatea acestei slujbe a Duhului Sfînt. Fapte uitate de multă vreme ne sînt readuse în memorie.

Lucrările lui Dumnezeu sînt perfecte şi pe El nu-L poate satisface nimic ce se află sub nivelul perfecţiunii. Lui nu-I lipsesc niciodată mijloacele. El te lucrează uneori prin intermediul semenilor tăi, aranjînd împrejurările în aşa fel încît tu să te găsesti la un loc cu o persoană cu care tu eşti învrăjbit, pe care o dispreţuieşti, pe care eşti gelos etc. Sau, adesea, dimpotrivă, cu cei pe care îi iubeşti. Pînă atunci nu ştiai în ce măsură eşti necurat şi plin de amestec, dar după tratament îţi dai seama de toate deşeurile care trebuiau debarasate de existenţa ta. Gîndeai că eşti cu totul pentru Domnul, dar, după ce ai fost disciplinat prin Duhul Sfînt, începi să vezi ce efect considerabil pot avea asupra ta lucrurile din afară.

Apoi, mîna lui Dumnezeu poate atinge lumea gîndurilor. Descoperim că gîndurile ne sînt amestecate, independente şi fără control. Ne socotim mai înţelepţi decît alţii. Atunci Domnul ne lasă să fim învinsi sau să ne lovim de un zid numai să ne arate că n-avem dreptul să ne lăsăm gîndurile fără frîu. După ce am fost lămuriţi în felul acesta(în punctul acesta), ne este frică de gîndurile noastre ca de foc. Aşa cum mîna se dă înapoi imediat de la o flacără, tot aşa dăm înapoi instantaneu, îndată ce observăm că gîndurile ne-au scăpat necontrolate. Ne aducem aminte de experienţele făcut:”nu trebuia să mă gîndesc la lucrul acela. Mi-e teamă de propriile mele gînduri”.

Tot aşa cu emoţiile. Dumnezeu va aranja împrejurările în aşa fel încît să-Ôi poată supune sensibilitatea noastră. Unele persoane au o emotivitate extrem de mare. Cînd sînt cu adevărat remontate nu se pot stăpîni iar cînd sînt deprimate nu le putem încuraja. Întreaga lor viaţă gravitează în jurul emoţiilor. Cînd sînt purtaţi de bucurie ajung la împrăstiere, iar stările de depresiune îi duc la imobilitate. El pune persoanele acestea în situaţii în care sînt obligate să ne modereze cînd riscă să facă explozie, sau în situaţii în care să nu îndrăsnească să fie triste cînd sînt deprimate. Ele nu pot atunci decît să depindă de harul lui Dumnezeu şi să trăiască din îndurarea Lui şi nu din emoţiile lor nestatornice.

Cu toate că dificultăţile pe care le putem avea cu gîndurile sau cu sentimentele sînt destul de comune, dificultatea cea mai mare şi cea mai frecventă o avem cu voinţa. Dacă emoţiile îşi dau frîu liber, este din pricină că voinţa n-a fost tratată. Rădăcina răului este în voinţa. Tot aşa cu gîndurile. Sîntem gata să formulăm lozinca:”să se facă voia Ta, nu a mea”; dar de cîte ori Îi îngăduim lui Dumnezeu să ia El lucrurile în mîini? Cu cît eşti mai puţin luminat, cu atît supunerea faţă de Dumnezeu ţi se pare mai uşoară. Cel care vorbeşte fără socoteală, dovedeşte că n-a plătit nici o dată preţul integral lui Dumnezeu. Numai după ce am fost trataţi de Dumnezeu, vedem cît sîntem de aspri şi totodată gata să punem înainte părerea noastră. Trebuie ca Dumnezeu să se lupte serios cu noi, pentru a face ca voinţă puternică sînt convinşi că sentimentele lor, felul de a lucra şi judecăţile lor sînt totdeauna juste. Vedeţi cum a primit apostolul Pavel harul acesta menţionat la Filipeni 3.3:”Nu ne punem încrederea în firea pămîntească”. Ôi noi trebuie să fim duşi de Dumnezeu întro-o astfel de stare încît să nu mai îndrăznim să ne încredem în judecata proprie. Dumnezeu ne va lăsa să comitem eroare după eroare, pînă vom înţelege care trebuie să ne fie linia de conduită pentru viitor. Da, avem într-adevăr nevoi de harul lui Dumnezeu. Adesea, şi Dumnezeu îngăduie anume lucrul acesta, judecăţile noastre au urmări grave pentru noi. În cele din urmă veţi fi atît de impresionati de insuccesele şi gafele voastre, încît veţi spune:”Mi-e frică de propria mea judecată, ca de focul iadului. Dacă nu-Ti faci Tu milă cu mine, dacă nu-mi vii în ajutor, dacă nu vine mîna Ta să mă oprească, di nou mă voi înşela”. Aici este începutul distrugerii omului din afară: cînd am pierdut orice încredere în noi înşine. De obicei, opiniile noastre sînt exprimate uşor cîtă vreme n-am fost pusi la punct de Dumnezeu în mai multe rînduri şi pînă n-am suferit mai multe înfrîngeri. Atunci sfîrsim prin a ceda, spunînd:”Doamne, eu nu mai îndrăznesc să hotărăsc singur ceva”. Iată disciplina Duhului Sfînt: cînd tot felul de lucruri şi tot felul de oameni îşi exercită presiunea asupra noastră din tot felul de direcţii. Foarte adesea resursele Cuvîntului lui Dumnezeu nu sînt de ajuns, sau oricare alt mijloc al harului se va dovedi insuficient, dar acest mijloc special al harului-disciplina Duhului Sfînt-ne este totdeauna la îndemînă. Veti spune, poate, că n-aveţi prilejul să ascultaţi Cuvîntul lui Dumnezeu cu folos, dar nu veţi putea spunde niciodată lucrul acesta despre disciplina Duhului Sfînt. Disciplina aceasta ia măsuri în fiecare zi ca să ne procure numeroase prilejuri pentru a învăţa.

După ce vă veţi fi predat lui Dumnezeu, disciplina aceasta va răspunde nevoilor voastre, într-o măsură mult mai mare decît Cuvîntul. Nu este un lucru care să fie destinat oamenilor instruiţi, dotaţi; nu, este calea pentru orice copil al lui Dumnezeu. Binefacerile Cuvîntului, harul rugăciunii, comuniunea cu credincioşii-nici unul din aceste lucruri nu poate să înlocuiască disciplina Duhului Sfînt. Motivul este că noi avem nevoie să fim zidiţi, dar avem nevoie, de asemenea să fim dărîmaţi, să fim scăpaţi de aceste multe lucruri din această viaţă, lucruri care nu pot fi luate în veşnicie.

Crucea în acţiune

Crucea e mai mult decît o învăţătură; ea trebuie să fie pusă în practică. Să nu credeţi că drumul umilinţei este de a ne aduce aminte să fim mereu umili, să nu fim mîndri.

Trebuie să fim loviţi mereu, din nou—chiar de douăzeci de ori dacă trebuie—pînă ce ne vom pleca şi nu vom mai fi mîndri. Trebuie să fim loviţi. Să nu ne închipuim niciodată că ajungem să ne smerim numai urmînd învăţăturile unui frate. Nu, ajungem numai prin zdrobirea mîndriei noastre, prin tratamentul aplicat de Dumnezeu.

Prin lucrarea cruciiînvăţăm să depindem de harul lui Dumnezeu şi nu de memoria noastră. Fie că ne aducem aminte, fie că nu, faptul rămîne. Dumnezeu împlineşte o lucrare temeinică şi durabilă. Înainte, omul din afară şi omul din lăuntru erau incapabili să meargă mînă în mînă; dar acum, omul din afară aşteaptă umil înantea lui Dumnezeu cu frică şi cu cutremur.

Fiecare dintre noi are nevoie de această disciplină a Domnului. Dacă aruncăm o privire în urmă asupra istoriei trecute, nu putem să nu vedem mîna lui Dumnezeu atacînd independenţa, orgoliul, viaţa egoistă a omului nostru din afară. Si astfel, descoperim semnificaţiile lucrurilor care ni s-au întîmplat.