BISERICA ŞI LUCRAREA LUI DUMNEZEU

1965

Capitolul V

Dacă înţelegem cu adevărat natura lucrării lui Dumnezeu, nu ne va fi greu să admitem că omul din afară este cu adevărat un obstacol formidabil. Se poate spune, şi este adevărat, că dumnezeu suferă din partea omului multe restricţii. Poporul lui Dumnezeu trebuie să ştie care este planul ultim pe care Biserica trebuie să-l realizeze şi să cunoască relaţiile reciproce între Biserică, puterea lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu.

Manifestarea lui Dumnezeu-deplină şi întreagă şi manifestarea împiedicată

A venit un timp cînd Dumnezeu şi-a angajat persoana Sa, împrumutînd forma omenească, arătîndu-se într-un om, Isus din Nazaret. Pînă ce Cuvîntul s-a făcut trup, plenitudinea lui Dumnezeu nu cunoştea nici o limită; dar cînd întruparea a devenit realitate, lucrarea şi puterea Sa au fost limitate. Sentimentele Sale sînt reflexul sentimentelor lui Dumnezeu; gîndurile Sale revelează gîndurile lui Dumnezeu; cînd era pe pămînt El putea să spună; “m-am pogorît din cer, să fac nu voia Mea, ci voia, Celui ce m-a trimis…Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decît ceea ce vede pe Tatăl făcînd…Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl care m-a trimis, El Însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi să vestesc”. (Ioan.6.38,5.19,12.49)

Vedem un om în favoarea căruia, Dumnezeu, într-un anumit fel, a renunţat la toate atribuţiile şi la toate prerogativele Sale. El este Cuvîntul trup; Dumnezeu devenit Om. El este desăvîrşit; cînd a venit timpul ca Dumnezeu să-Si împărtăşească viaţa Sa oamenilor, Omul acesta putea să spună; “Grăuntele de grîu care cade pe pămîntdacă moare…aduce multă roadă”(Ioan 12.24). Astfel, Dumnezeu a ales Biserica pentru ca ea să fie astăzi instrumentul Său, receptorul Cuvîntului Său, pentru arătarea puterii şi lucrării Sale.

Învăţămîntul fundamental al Evangheliilor este prezenţa lui Dumnezeu într-un Om, în vreme ce al epistolelor este Dumnezeu în Biserică. Să ne rugăm pentru a ni se deschide ochii cu privire la faptul acesta slăvit: Dumnezeu Si-a avut arătată reşedinta în omul Isus Hristos, dar acum Dumnezeu este în Biserică. El nu este în nici o altă organizaţie.

Cînd ne trezim la lumina aceasta, ridicăm îndată ochii spre cer şi strigăm:”O, Dumnezeule, cum Te-am mai împiedicat!” În Hristos, Dumnezeu Cel Atotputernic, fără a suferi vreo restricţie, rămîne atotputernic. Ceea ce Dumnezeu speră astăzi, lucrul pe care contează, este că aceeaşi putere, puterea Sa, va rămîne intactă acum cînd Ôi-a luat reşedinţa în Biserică. Dorinţa Sa este să se poată arăta în Biserică tot aşa de liber cum s-a arătat în Hristos. Orice restricţie reprezintă totdeauna pentru Dumnezeu o limităm, o limitare. Nu se poate închipui un lucru mai serios ca acesta; nu-l spunem cu uşurătate. O piedică din partea oricăruia dintre noi reprezintă o piedică pentru Dumnezeu. De ce are asa de mare importanţă disciplina Duhului Sfînt? De ce separaţia între duh şi suflet este aşa de urgentă? Pentru ca Dumnezeu să-şi poată deschide un drum ca să treacă prin noi. Nimeni să nu-şi închipuie că tot ceea ce ne interesează, este experienţa personală individuală. Ceea ce ne preocupă este o cale pentru Dumnezeu, este lucrarea lui Dumnezeu. Are Dumnezeu cale liberă în vieţile noastre? Dacă nu sîntem trataţi disciplinar şi zdrobiţi, restrîngem acţiunea lui Dumnezeu. Fără zdrobirea omului din afară, Biserica nu poate fi o cale deschisă pentru Dumnezeu.

Zdrobirea: Metoda lui Dumnezeu pentru a lucra

Să examinăm acum, cum zdrobirea omului din afară va influenţa modul cum citim Cuvîntul lui Dumnezeu, activitatea noastră de slujire şi de propovăduire a Evangheliei.

I. Citirea Bibliei

Fară îndoială că folosul pe care-l putem trage din citirea Bibliei este determinat de ceeace sîntem noi. Foarte adesea în înfumerarea sa, pentru a citi Biblia, omul contează pe inteligenţa sa confuză şi întunecată. Rodul pe care îl scoate nu este decît propriul său gînd, nimic altceva. El nu intră-n contact cu duhul Cuvîntului Sfînt. Dacă vrem să-L întîlnim pe Dumnezeu în Cutre să fie zdrobite înaintea lui Dumnezeu. Putem avea o părere înaltă despre capacităţile noastre, dar lucrul acesta este o mare piedică pentru Dumnezeu. Ôtiinţa noastră, oricît de dezvoltată ar fi, nu poate niciodată să ne introducă în gîndul lui Dumnezeu.

Citirea Bibliei comportă în orice caz două experienţe fundamentale:

În primul rînd gîndul nostru trebuie să intre în gîndul Bibliei. Duhul nostru trebuie să intre în duhul Bibliei. Trebuie să gîndim ca Cel care a scris-fie că este vorba de Pentru, Pavel sau Ioan-cum gîndeau ei cînd erau pe cale de a scrie Cuvîntul. Gîndul nostru trebuie sa înceapă unde începe gîndul său şi să se desfăşoare cum se desfăşura al său. Vom şti să raţionăm cum raţiona el şi să îndemnăm cum îndemna el. Cu alte cuvinte, gîndul nostru trebuie să fie angrenat în gîndul lui. In felul acesta, Duhul va putea să vă dea scopul precis al Cuvîntului.

Închipuiţi-vă că cineva ar veni la Biblie cu inteligenţa sa deja mobilată în întregime. El citeşte Biblia ca să găseasca ceva în sprijinul doctrinelor sale deja concepute. Ce tragedie O persoană cu experienţ, după ce va asculta mesajul acestuia timp de cinci sau zece minute, va putea discerne daca predicatorul acesta se foloseşte de Biblie pentru scopurile sale proprii, sau dacă gîndul său a intrat în gîndurile Bibliei. Ne aflăm aici în două domenii diferite. Cineva se poate scula să dea un mesaj plăcut la auz, în aparenţa scripturistic, dar în realitate în contrazicere cu gîndul Bibliei. Sau putem auzi predi cînd pe cineva al cărui gînd exprimă gîndul Bibliei şi care se găseşte în armonie cu acest gînd şi unit cu el. Cu toate că aceasta este starea normală sau ar trebui să fie—nu ajung toţi la lucrul acesta. Pentru a uni gîndul nostru cu gîndul lui Dumnezeu, trebuie ca omul nostru din afară să fie zdrobit. Să nu vă gîndiţi că dacă studiul nostru personal al Bibliei este sărac, cauza este lipsa de cultură; cauza este mai degrabă în noi pentru că gîndurile noastre, nu au fost subjugate de Dumnezeu. A fi zdrobit, înseamnă să abandonăm activităţile noastre proprii, modul nostru de a gîndi subiectiv şi să începem să atingem, treptat, gîndul lui Dumnezeu şi să discernem firul conducător care este în Biblie. Nu putem intra în gîndul Cuvîntului lui Dumnezeu decît după ce omul nostru din afară a fost zdrobit.

Acesta este un principiu important, dar trebuie să menţionăm aici un alt punct care este în realitate punctul esenţial. Biblia nu este numai o succesiune de cuvinte, de idei şi de gînduri Ceea ce este mai caracteristic în Biblie, este că în paginile sale, Duhul lui Dumnezeu se gă seşte la largul Său.

Cînd un autor ca Petru, Ioan, Matei sau Marcu este influenţat de Duhul Sfînt, mintea sa reînnoită urmează gîndul insuflat şi duhul său este eliberat împreună cu Duhul Sfînt. Lumea nu poate să înţeleagă că în Cuvîntul lui Dumnezeu există un duh şi că acest duh poate să fie eliberat, exact cum se întîmplă în slujba profetică. Astăzi, dacă ascultaţi un mesaj profetic, înţelegeţi că există acolo ceva mistic, care este diferit de cuvîntul şi duhul exprimat. Se simte numai decît şi putem foarte bine să-L numim Duhul din O Cuvîntul lui Dumnezeu.

În Biblie nu este doar gîndul. Duhul Insuşi se manifestă acolo. Astfel, numai cînd duhul nostru se poate scufunda şi poate atinge spiritul biblic, numai atunci puteţi înţelelge ce spune ea. Să luăm o imagine: gîndiţi-vă la un ştrengar de băiat care, intenţionat, sparge geamul unui vecin. Vecinul iese din casă şi-l ceartă zdravăn. Cînd mama băiatului află de această ştrengărie, la rîndul ei îl mustră sever pe ştrengar; dar se poate vedea o diferenţa de duh între cele două mustrări Una e produsă de mînie şi este făcută într-un duh de iertare; cealaltă exprima dragoste, nădejde şi este insuflată de o pedagogie sănăteasă. Este un exemplu foarte simplu. Duhul care inspiră redactarea Scripturilor este Duhul Sfînt, Duhul cel veşnic prezent în Biblie totdeauna.

Dacă omul nostru din afară a fost zdrobit, duhul nostru este eliberat şi poate intra în contact cu acest Duh care insuflă Scripturile: altfel, Biblia rămîne o carte moartă în mîinile noastre.

II. Slujba Cuvîntului

Dumnezeu doreşte să înţelegem Cuvîntul Său, căci acesta este punctul de plecare al slujbei duhovniceşti. El ţine de asemenea, să pună Cuvîntul Lui ca o sarcină în duhul nostru, ca să poată fi folosit în slujba pe care o exercită în Biserică. In Faptele Apostolilor cap.6.4 iată ce citim: “Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvîntului”. “Ministru” “înseamnă” “slujbă”. Astfel, a exercita ministerul Cuvîntului, înseamna a-i sluji pe semenii noştri în Cuvîntul lui Dumnezeu.

În exercitarea acestei slujbe, de unde provine dificultatea aceasta pe care o întîmpinăm uneori cînd simţim că înlăuntrul nostru Cuvîntul este ţinut în frîu? Adesea se poate să fim tare împovăraţi cu privire la un cuvînt care simţim că ar trebui comunicat fraţilor; dar în vreme ce ne ridicam să spunem frază după frază, povara lăuntrică se menţine şi se face mai grea ca niciodată. Poate trece o oră întreagă chiar, fără să aducă nici o uşurare, şi pentru a sfîrşi trebuie să plecăm tot atît de împovăraţi ca şi atunci cînd am venit-De ce? Pentru că omul din afară n-a fost zdrobit. În loc să fie un ajutor, facultăţile sufletului sînt o piedică pentru omul din lăuntru.

Dar odată ce omul din afară a fost zdrobit, facultatea de a ne exprima nu mai prezimtă nici o problemă. Cuvintele necesare exprimării sentimentului nostru lăuntric ne vin în gînd fară greutate. S-a produs o eliberare care ne-a uşurat sarcin; astfel trebuie să slujim Biserica prin ministerul Cuvîntului.

Multe persoane cultivă gîndul acesta greşit, că oamenii dotaţi sînt cei mai apţi pentru a sluji. Ce greşală! Oricît ar fi de inteligent, omul din afară nu va putea să înlocuiască pe omul din lăuntru. Numai după zdrobirea omului din afară va găsi omul din lăuntru gîndul de exprimat şi exprimarea potrivită a gîndului. Cochilia omului exterior trebuie făcută ţăndări de Dumnezeu. Cu cît este făcută ţăndări mai bine, cu atît este eliberată mai bine viaţa din duhul. Cîtă vreme anvelopa aceasta rămîne intactă, este cu neputinţă vedem viaţa şi puterea lui Dumnezeu omanînd din noi şi răspîndindu-se asupra Bisericii; căci, în mod esenţial, prin slujba Cuvîntului se exprimă viaţa şi puterea lui Dumnezeu. Auditorii pot foarte bine să-ţi audă glasul (cuvîntul), dar numai dacă omul tău din lăuntru este eliberat, se poate realiza un contact de viaţă. Poate că ai un cuvînt de dat dar el nu va ajunge la auditori; mijloacele de exprimare îţi lipsesc.

Dificultatea provine din faptul că viaţa care este înlăuntru nu găseşte ieşire. Ai un cuvînt înlăuntru dar nu reuşeşti să-l articulezi. Lucrarea lui Dumnezeu se continuă înlăuntru, dar nu poate să se arate din cauza obstacolului din afară. Dumnezeu nu are cale liberă în tine.

III. Predicarea Evangheliei

O idee destul de răspîndită, este că camenii primesc Evanghelia fie pentru că au fost convinşi cu mintea prin justeţea exprimării, fie pentru că au fost mişcaţi în inimă prin apelui care li s-a făcut. In realitate însă, întoarcerile provocate de unul sau de altul din aceste două mijloace de acţiune nu dăinuiesc multă vreme. Fără îndoială, inteligenţa şi inima trebuie să fie atinse amîndouă, dar nu este de ajuns. Inteligenţa poate atinge inteligenţa şi sentimentul poate atinge sentimentul, dar mîntuirea merge cu mult mai adînc. Trebuie atins duhul, spiritul. Cînd duhul predicatorului se împrăşti şi radiază, numai atunci păcătoşii se prăbuşesc şi capitulează în faţa lui Dumnezeu. Iată duhul potrivit, necesar predicării Evangheliei!

Un miner mult binecuvîntat în slujba pentru Domnul, a scris o carte intitulată: “Văzut şi auzit”, în care relatează experienţele sale de predicator al Evangheliei. Am fost mult impresionat prin citirea acestei cărţi. Cu toate că este un frate foarte simplu, neavînd nici privilegiul unei educaţii superioare, nici daruri particulare, el s-a predat Domnului fără rezerve şi L-a slujit cu o mare putere. Un lucru îl caracteriza: era un om zdrobit, duhul său era pur. Într-o zi, în timpul unei adunări, ascultînd un predicater, el a fost atît de împovărat de mulţimea sufletelor care erau în jurul lui, încît a cerut permisiunea să ia Cuvîntul. S-a auzit la catedră dar n-a ieşit nici un cuvînt din gura lui. Fiinţa lui lăuntrică era atît de aprinsă de pasiunea pentru suflete, încît, a început să verse şiroaie de lacrimi. N-a reuşit să articuleze decît cîteva cuvinte fără legătură. Cu toate acestea Duhul lui Dumnezeu a umplut sala. Oamenii au fost convinşi de păcat şi de starea lor de pierzare. A fost de ajuns acest tînăr care n-a avut decît puţine cuvinte de spus, dar al cărui duh a mişcat puternic pe auditori cînd a apărut în faţa lor. Citindu-i biografia scrisă de el însuşi, am recunoscut că duhul omului aceluia era cu desăvîrşire eliberat. În cursul vieţii, a fost instrumentul folosit de Dumnezeu pentru mîntuirea sufletelor.

Dar să revenim la problema principală. Iată cum trebuie predicată Evanghelia:

Ori de cîte ori vedeţi un om care nu e mîntuit, simţiţi că trebuie să-i daţi Evanghelia. Trebuie să permiteţi duhului vestru care nu este eliberat să fie eliberat. Predicarea Evangheliei este pur şi simplu o chestiune de zdrobire a omului din afară, pentru ca omul din lăuntru să se poată manifesta în afară şi să-i atingă pe alţii. Cînd duhul vostru atinge duhul cuiva, Duhul lui Dumnezeu înviază duhul acestuia care este în întuneric, astfel că omul poate fi mîntuit în chip minunat; dar dacă duhul vă este legat de omul din afară, Dumnezeu n-are ieşire în voi şi Evanghelia este blocată; de aceea punem atîta accent pe tratarea omului din afară. Dacă tratamentul acesta a lipsit n-avem nici o putere să cîştigăm suflete chiar dacă posedăm toate doctrinele care se referă la chestiunea aceasta. Mîntuirea intervine cînd duhul nostru intră în contact cu duhul altuia. În momentul acesta, acel suflet nu poate decît să cadă la pămînt înaintea lui Dumnezeu. Prea iubiţilor, cînd duhul ne va fi într-adevăr eliberat, în chip sigur vor fi mîntuite sufletele.

Odată ce sufletele au fost mîntuite, Dumnezeu nu vrea să le vadă zăbovind în a se pune în rînduială în ce priveşte păcatele lor; nici să treacă ani de zile să se predea nici să primească şi mai tînziu chemarea Lui de a-L urma cu adevărat. De îndată ce păcătoşii au devenit credincioşi, trebuie să se întoarcă de la păcate, să se predea Domnului fără rezerve şi să zdrobească puterea lui Mamona. Istoria lor ar trebui să fie asemănătoare cu cele care ne sînt date în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor; pentru a restatornicii Evanghelia în slava Sa, Domnul trebuie să aibă un drum deschis în viaţa trimişilor Săi.

În anii din urmă am căpătat convingerea că Domnul lucrează la o restaurare. Evanghelia harului şi Evanghelia împărăţiei trebuie să meargă împreună. În Evanghelii ele nu sînt nici o dată separate. Numai în anii care au urmat, se pare că cei care auziseră Evanghelia Harului s-au găsit în neştiinţă totală sau parţială în ce priveşte Evanghelia Împărăţiei şi astfel, cele două Evanghelii au fost despărţite. Dar a venit timpul ca ele să fie din nou unite, pentru ca oamenii să fie din nou mîntuiţi în toată fiinţa lor, renunţînd la toate şi predîndu-se Domnului fără rezerve.

Să ne plecăm înaintea lui Dumnezeu şi să recunoaştem că Evanghelia trebuie să-şi găseaseă adevăratul ei răsunet în trimişii Evangheliei, adevărata dimensiune a slujbei lor. Pentru ca Evanghelia să-i pătrundă pe oameni, trebuie să-I permitem lui Dumnezeu să se manifeste prin persoana noastră. Deoarece predicarea eficace a Evangheliei care mai multă putere, ea îi va costa mai mult pe trimişii care o vestesc.

Trebuie să punem totul pe altar. Să ne rugăm astfel: “Doamne, pun pe altar tot ce am şi tot ce sînt. Găseşte-Ti un drum prin mine pentru Biserică ca şi Aceasta să poată găsi un drum prin mine. Nu vreau să fiu dintre aceia care împiedică şi care blochează drumul Tău către Biserică!”

Domnul Isus n-a restrîns nici o dată, nici n-a împiedicat lucrarea lui Dumnezeu în nici un fel. Iată aproape 2000 de ani de cînd Dumnezeu lucrează ca să vină ziua cînd nici Biserica să nu-L mai restrîngă. După cum Domnul Isus Hristos L-a arătat deplin pe Dumnezeu, aşa va fi şi cu Biserica. Pas cu pas, Dumnezeu Îşi instruieşte copiii şi-i face să sufere tratamente potrivite cu starea lor. Dintr-o experienţă într-alta, avem conştiinţa că Îşi are mîna asupra noastră. Aşa va fi pînă în ziua aceea atît de aşteptată, cînd Biserica va fi, în realitate, manifestarea deplină a lui Dumnezeu. Astăzi să ne îndreptăm spre Domnul şi să-I facem mărturisirea aceasta: “Doamne, noi am pus obstacole vieţii Tale în noi! Am blocat difuzarea Evangheliei şi am diminuat difuzarea Evangheliei, precum şi efectele puterii Tale în noi”. Fiecare din noi să ne reînnoim, în inimile noastre, angajamentul faţă de El spunîndu-I: “Doamne, pun totul pe altar, pentru ca Tu să ai drum în mine!” Dacă socotim că Evanghelia este pe cale să fie restaurată în frăgezimea ei primară, trebuie să ne predăm cu totul lui Dumnezeu, ca cei din Biserica primară. Pentru ca Evanghelia să devină din nou ceea ce trebuie să fie, trebuie ca şi predarea să devină din nou ceea ce trebuie să fie. Nici rezervă, nici toleranţă. Domnul să-şi găsească o ieşire prin noi.