CUM SĂ-L CUNOAŞTEM PE OM

1965

Capitolul IV

Pentru cei angajaţi în lucrarea lui Dumnezeu, cunoaşterea omului este o calificare necesară şi esenţială. Cînd vine cineva la noi, trebuie să-i discernem starea spirituală, firea, punctul la care a ajuns în mersul lui cu Domnul. Trebuie să ne dăm seama dacă a spus ce este realmente în inima lui, precum şi cîte lucruri a omis. Mai mult, trebuie să ştim cetlcaracterizează dacă este un om dur sau umil, dacă umilinţa îi este adevărată sau falsă. Eficacitatea slujbei noastre este strîns legată de putinţa noastră de a discerne(distinge), starea spirituală a semenilor noştri. Dacă Duhul Sfînt ne face în stare ea prim duhul nostru să cunoaştem starea persoanei pe care o avem în faţă, putem să-i dăm un cuvînt potrivit cu nevoile pe care le are.

În Evanghelii, constatăm că ori de cîte ori venea cineva înaintea Lui, Domnul Isus îi spunea neapărat, ceea ce trebuia să audă. N-a ridicat faţă de samariteancă problema naşterii din nou, nici nu i-a vorbit lui Nicodim de apa vie. Adevărul naşterii din nou era pentru Nicodim, iar adevărul cu privire la apa vie era pentru samariteancă. Cît de adevărat! Cei care nu-L urmau erau invitaţi să-L urmeze(să vină)dar cei care doreau să vină(urmeze), erau invitaţi să-şi ia crucea. Unuia care se oferă să meargă după El, îi spune cît o să-l coste, iar altuia care are legătură cu pămîntul, îi spune: “Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”. Cuvintele Domnului Isus erau potrivite cu fiecare om care I se adresa căci El îi cunoştea pe toţi.

Ôtia dacă cineva venea la El cu gînd curat şi serios, ori numai ca să-L spioneze, şi ceea ce le spunea îi lovea întotdeauna unde trebuia. Dumnezeu să ne dea harul să putem şi noi să învăţăm de la El cum să-l cunoaştem pe om. Atunci vom putea să tratăm în mod eficace cazurile care ni se vor prezenta. Dacă un frate nu are cunoştinţa aceasta, el nu se poate ocupa de suflete decît prin ceea ce poate cunoaşte prin el însuşi. Dacă s-a întîmplat ca într-o zi să simtă lucrurile într-un anumit fel, va vorbi la toată lumea după sentimentul acesta, oricare ar fi interlocutorii săi. Dacă are un subiect favorit, va vorbi despre el oricui va veni la el. Cum ar putea să fie eficace o astfel de lucrare? Un medic nu prescrie acelaşi medicament pentru toţi pacienţii. Vai! printre cei ce slujesc lui Dumnezeu sînt mulţi care fac aşa. Cu toate că nu pot uşor diagnostica maladiile celor ce vin să-i consulte, totuşi ei încearcă să-i trateze. Cu toată ignoranţa lor cu privire la complexităţile omeneşti, cu toată lipsa lor de pătrun dere faţă de starea de spirit dată, ei par a fi gata să trateze orice caz li s-ar prezenta. Ce nebunie să nu ai decît o singură reţetă şi să vrei a trata tot felul de maladii spirituale! V-aţi închipuit poate, că numai neghiobii sînt incapabili să discearnă, dar că omul cu minte poate. Nu. În lucrarea aceasta nici omul capabil nici cel incapabil, nu poate nimic. Nu vă puteţi folosi inteligenţa, nici inima ca organe independente, ca să discerneţi ce sînt oamenii. Oricît de ascuţită v-ar fi interligenţa, nu veţi reuşi să pătrundeţi adîncimile omeneşti, nici să le daţi în vileag.

Primul lucru pe care trebuie să-l facă un slujitor al lui Dumnezeu cînd i se prezintă un suflet, este să discearnă de ce are el nevoie în ochii lui Dumnezeu. Adeseori nu ne putem încrede în ce ni se spune. Cu toate că cineva se poate plînge, pe bună dreptate, de “durere de cap”, aceasta poate fi numai un simptom al unui rău mai adînc care-şi are rădăcinile în altă parte. Pentru că cineva are senzaţia de căldură, nu înseamnă că are neapărat “friguri puternice”. Vi se vor povesti probabil, tot felul de istorii care n-au nimic de-a face cu cazul de tratat. Este rar ca un om care se declară bolnav să înţeleagă adevărata natură a bolii de care se plînge; trebuie ca voi să stabiliţi diagnosticul şi să propuneţi un tratament. Aţi vrea poate să vă spună de ce are nevoie, dar el este înclinat să se înşele. Numai un diagnostician cu experienţă, priceput în a detecta suferinţele duhovniceşti este în stare să descopere adevărata nevoie a pacientului său. În orice diagnostic, e important să ai certitudinea. Un om care e cu totul subiectiv îi va chinui pe oameni cu maladii imaginare, insistînd cu îndărătnicie asupra a ceea ce pretinde el că e răul de tratat.

Dar se întîmplă uneori să ne găsim în faţa unui caz particular, fără să avem vreun mijloc de ajutor; sîntem depăşiţi. Să nu faceţi greşala de a vă închipui că aveţi remedii pentru toate cazurile şi că puteţi ajuta pe toată lumea. Pentru cei pe care-i puteţi ajuta, datoria voastră este de a face tot ce vă stă în putinţă, pumîndu-vă în joc chiar viaţa. Dacă nu puteţi face nimic, trebuie să-I spuneţi Domnului: “Cazul acesta mă depăşeşte, nu vă despre ce ar fi vorba. N-am mai întîlnit un asemenea caz. Doamne ai milă de el. “Nu trebuie să socotim niciodată că sîntem în stare să, întreprindem şi să monopolizăm munca spirituală, oricare ar fi forma pe care ar lua-o ea. Avem acum prilejul să atingem cu degetul contribuţia pe care o pot da diferite mădulare ale trupului. Dacă aveţi impresia că un frate sau o soră ar putea să trateze un asemenea caz, căuntaţi-i şi spuneţi-le: “Iată un caz în faţa căruia mă simt cu totul nedestoinic; poate că este de competenţa voastră”. Lucrînd împreună, în felul acesta, în trup, învăţăm să lucrăm împreună, în legătură unii cu alţii.

Trebuie să subliniem încă odată: orice lucrător trebuie să înveţe înaintea Domnului, cum să se exercite pentru a-l cunoaşte pe om. Cîte vieţi n-au fost distruse pentru că au trecut prim miinile unor fraţi grăbiţi, care n-au făcut şeoala aceasta, şi-au oferit vederile lor subiective şi neîntemeiate pentru a răspunde unor nevoi obiective!

Oamenii nu sînt neapărat chinuiţi de relele de care ne închipuim noi că sînt loviţi. Responsabilitatea noastră este să discernem starea lor spirituală. Dacă n-am avut timp să rezolvăm problemele noastre mai întîi, cum am putea nădăjdui să ajutăm pe alţi copii ai lui Dumnezeu?

Sîntem uneltele Lui

Pentru diagnosticarea unui caz, medicul foloseşte numeroase instrumente medicale. Tot aşa este şi cu noi. Noi n-avem termometre, nici raze X şi nici un aparat de acest fel, pentru a ne ajuta să discernem starea spirituală a semenilor noştri. Atunci cum să ne dăm seama că un frate este bolnav sufleteşte(duhovniceşte) şi cum să determinăm natura bolii? E minunat să ne dăm seama cum ne-a conceput Dumnezeu pe noi să fin instrumente de măsurat: “Cermometre”. Prin lucrarea Sa în vieţile noastre, El caută să ne echipeze pentru a ne da seama ce nu este în regulă la cutare sau cutare persoană. Ca “medici” spirituali ai Domnului, avem nevoie de o adîncă pregătire lăuntrică şi trebuie să luăm cunoştinţă în chip serios de responsabilitatea noastră.

Să ne închipuim că termometrul n-ar fi fost inventat. Dacă un pacient ar avea febră, medicul ar fi nevoit să o determine prin simplul contact al mîinii sale. Mîna i-ar servi drept termometru. Ce sensibilă şi precisă ar trebui să fie mîna aceasta! Este exact ce se petrece în domeniul spiritual.

Noi sîntem termometre, organe de apreciere. În scopul acesta trebuie să ni se dea o educaţie adîncă însoţită de o disciplină strictă; pentru că ceea ce n-a fost atins în noi, oricare ar fi lucrul acela, nu va putea să-fie atins la alţii. De altfel, noi nu putem să-i ajutăm pe semenii noştri să înveţe lecţia pe care nu am învăţat-o noi înşine înaintea lui Dumnezeu. Cu cît educaţia noastră este mai completă, cu atît vom putea să fim mai de folos în lucrarea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, cu cît ne vom menaja mai mult orgoliul, îngustimea, fericirea personală, cu atît vom fi mai de puţin folos. Dacă în viaţa noastră ascundem aceste slăbiciuni, nu vom putea să le descoperim la alţii. Un om orgolios nu poate îngriji o persoană orgolioasă şi un om care suferă îngustime de spirit nu poate ajuta pe omul care este în aceeaşi stare; un ipocrit nu se poate atinge de ipocrizia altuia şi omul care dă dovadă de nepăsare nu va fi de nici un folos celui care este caracterizat prin aceeaşi înclinaţie. Ôtim foarte bine că dacă firea noastră e aşa cum e, se datoreşte faptului că nu osîndim păcatul acesta particular, iar la alţii abia dacă îl recunoaştem. Un medic poate să însănătoşească pe alţii, fără a putea, neapărat, să se însănătoşească pe el însuşi, dar nu se poate spune acelaşi lucru în domeniul spiritual. Slujitorul Evangheliei este mai întîi el însuşi un pacient dar trebuie să fie însănătoşit mai înainte de a însănătoşi pe alţii. Ce n-a văzut nu poate să arate altora. Pe unde n-ai mers tu, nu poţi arăta drumul altora.

Trebuie să vedem că noi sîntem mijloacele de detectare, pregătite de Dumnezeu, pentru a-l cunoaşte pe om. Trebuie, deci, să se poată conta pe noi. Trebuie să fim calificaţi pentru a putea da un diagnostic precis. Pentru ca sentimentele mele să nu se trădeze, trebuie să fac rugăciunea următoare: “Doamne, nu îngădui să pornesc la drum mai înainte de a fi atins, zdrobit şi pregătit!” Trebuie să-I dau voie lui Dumnezeu să facă în mine ceea ce eu niciodată n-aş fi visat că ar putea să facă, pentru ca să fiu o unealtă pregătită, de care El să se poată folosi. Un medic nu se va folosi niciodată de un termometru care nu funcţionează bine. E un lucru grav pentru noi să venim în atingere cu bolnavii în trup, cînd sîntem încă înbibaţi cu propriile noastre idei, sentimente, păreri şi metode, cu cît mai grav este cînd e să venim în atingere cu stări spirituale în anturajul nostru. Dacă ţinem să facem lucrul acesta numaide cît, sîntem încă în stare de nefuncţionare.

Cum putem plănui să-i slujim pe alţii, dacă contăm atît de mult pe noi?

Trebuie să fim angajaţi şi disciplinaţi de Dumnezeu; altfel eforturile noastre vor fi zadarnice.

Dar mai este o altă întrebare pe care trebuie s-o punem. Am făcut deja aluzie la ea: avem noi deplina conştiinţă a mărimii responsabilităţii noastre?

Duhul Sfînt nu lucrează direct: îşi face lucrarea prin intermediul omului. Nevoile semenilor noştri îşi găsesc răspunsul pe de o parte în disciplina Duhului Sfînt, care alege şi fixează anturajul în care ei trebuie să trăiască şi pe de altă parte în slujba Cuvîntului, Fără contribuţia Cuvîntului, problema spirituală a sfinţilor nu poate să fie rezolvată. Cîtă responsabilitate le-a fost deci, încredinţată slujitorilor Săi! După cum un slujitor al lui Dumnezeu este capabil sau nu, de aceasta depinde aprovizionarea Bisericii cu soluţii spirituale.

Să presupunem că o anumită boală se caracterizează printr-o febră, să zicem 40 de grade Celsius. Dar dacă nu cunoaşteţi temperatura exactă, diagnosticul vostru nu va fi deloc sigur. Nu puteţi determina prin simplul contact al mîinii că temperatura este de 40 de grade. Tot aşa este duhovniceşte. Am risca prea mult vrînd să-i ajutăm pe alţii, cîtă vreme impresiile şi opiniile noastre sînt toate greşite şi discernămîntul nostru spiritual este, deasemenea, defectuos. Duhul lui Dumnezeu nu poate să fie eliberat de intermediarul nostru, decît dacă sîntem exacţi şi vrednici de încredere.

Punctul de plecare al unei lucrări spirituale este marcat de numeroase neajunsuri înaintea lui Dumnezeu. Fabricarea unui termometru se face după un model de înaltă precizie; apoi este controlat cu grijă, în aşa fel încît, să răspundă la încercări severe. Deci, dacă noi sîntem termometru, cît de strictă trebuie să fie disciplina care trebuie impusă, ca să devenim în chip exact, conform modelului lui Dumnezeu! In lucrarea Sa, noi sîntem atît “medici” cît şi “instrumente medicale”. Este deci important, să trecem cu succes testul pe care El ni l-a pregătit.

Cheia de contact cu duhul pacientului

Pentru a ajunge să cunoaştem starea unui pacient, trebuie să luăm în considerare totodată, rolul jucat de pacient şi rolul nostru.

Dacă vreţi să ştiţi cu ce suferă o persoană, aveţi nevoie să cunoaşteţi mai întîi, trăsătura caracterului său, care iese cel mai mult în evidenţă. Ea se va arăta în mod sigur la persoana în chestiune, oricît s-ar strădui să o ascundă. Un om mîndru îşi va arăta mîndria, La un om trist, o notă de tristeţe va fi perceptibilă chiar şi-n rîsul său. Invariabil, firea unei persoane va face asupra noastră o impresie bine caracterizată.

Sînt în Biblie numeroase texte care ne descriu diferite tipuri de spirite. Unele persoane sînt mascate într-un spirit de precipitare, altele sînt dure în duhul lor, altele iarăşi, au spirit melancolic. Se poate spune despre cineva că are un spirit arogant, de un altul un spirit deprimat, de un altul un spirit întreprinzator. De unde vin aceste stări de spirit diferite?

Intr-un spirit dur, de pildă, de unde vine duritatea? Intr-un spirit orgolios, care este sursa orgoliului? Sau într-un spirit arogant de unde vine această aroganţă? In stare normală, spiritul omenesc nu este colorat cu nici o nuanţă. El e conceput simplu, pentru a manifesta pe Duhul lui Dumnezeu.

Atunci cum se face că se poate vorbi de un spirit dur, orgolios, sfidător, implacabil sau gelos? Iată răspunsul: omul din lăuntru şi omul din afară nu sînt separaţi şi astfel starea omului exterior devine şi cea a omului din lăuntru. Spiritul este dur pentru că este îmbracat în duritatea omului din afară, sau este mîndru pentru că este îmbrăcat în orgoliul omului din afară, sau gelos din cauza geloziei omului din afară. La origine duhul n-are culoare, dar poate lua culoarea omului din afară dacă acesta nu este zdrobit.

Duhul nostru emană de la Dumnezeu. Astfel, el este pur la origine, înainte de a fi fost afectat de impuritatea omului din afară. Dar dacă el devine orgolios sau dur, este numai din pricină că omul din afară este intact, n-a fost zdrobit. Acest om exterior, va colora duhul după starea în care se află el: el se va arăta odată cu duhul. Astfel, pentru a purifica duhul, nu trebuie să-i aplicăm tratament acestuia ci omului din afară.

După “culoarea”duhului, pe care o are cînd îşi face apariţia, putem să localizăm imediat, punctul în care omul din afară n-a fost zdrobit. Starea particulară a omului exterior se găseşte relevată în tipul de duh cu care aţi luat contact.

Odată ce-am învăţat să venim în atingere cu duhul omului, vom şti exact de ce are nevoie. Secretul acesta al cunoaşterii omului se găseşte în contactul cu duhul său: trebuie să ne dăm seama cu ce este îmbrăcat. Repet şi subliniez: iată principiul fundamental care ne introduce în cunoaşterea semenului nostru: “să sorbim, “să gustăm” şi “să bem” din duhul său. Manifestîndu-se, duhul revarsă firea omului din afară, căci atunci cînd se manifestă, duhul ia culoarea omului din afară.

Cînd o persoană se ţine tare într-un punct particular, e ca ceva înfipt în faţa noastră. Nu poţi să te apropii fără să-l atingi. Dacă sensibilitatea vă este trează, veţi şti despre ce este vorba. Vă veţi da seama că ceea ce sună, face zgomot, vine de la omul din afară care n-a fost încă zdrobit. Dacă puteţi lua astfel cunoştinţă de duhul lui, îi veţi cunoaşte starea, veţi şti ce revelează persoana sa sau ce se străduieşte să ascundă. Aşadar, repetăm: dacă vreţi să cunoaşteţi omul, numai prin duhul său veţi ajunge s-o faceţi.

Iniţierea în cunoaşterea omului

Să examinăm acum care este partea noastră de răspundere în cunoaşterea pe care trebuie s-o avem despre om.

Măsurile disciplinare pe care Dumnezeu le ia faţa de om, sînt lecţii pe care ni le dă Dumnezeu, prin care sîntem zdrobiţi ba într-un fel ba într-altul. Sînt necesare numeroase zdrobiri în numeroase sectoare ale vieţii noastre pînă să ajungem la o poziţie în care slujba noastră să fie cu adevărat utilă.

Cînd spunem că putem să atingem spiritul cuiva, aceasta nu înseamnă că putem să-i atingem în acelaşi mod pe toţi indivizii, nici că putem discerne starea spirituală a cuiva în totalitate. Aceasta vrea să spună că numai într-un punct particular, asupra căruia noi am fost disciplinaţi prin Duhul Sfînt şi zdrobiţi de Domnul, putem să atingem pe cineva. Dacă într-un anumit punet n-am fost zdrobiţi, în punctul acela ne este cu neputinţă să-l ajutăm pe fratele nostru: duhul ne este nesimţitor şi neputincios.

Iată acum un fapt spiritual invariabil: duhul ne este eliberat în măsura zdrobirii noastre. Cel care a acceptat mai multă disciplină este cel mai calificat pentru a sluji. Cu cît un om este mai zdrobit, cu atît este mai sensibil. Cu cît a suferit mai multe pierderi, cu atît are mai mult de dat. Peste tot unde căutăm să ne salvăm pe noi înşine, devenim inutili spiritualiceşte. Ori de cîte ori ne salvăm pe noi înşine şi ne găsim scuze, sîntem privaţi de sensibilitate şi de resurse spirituale. Nimeni să nu=şi închipuie că poate faee o slujbă eficace, dacă nu ţine seama de principiul acesta fundamental. Numai cei care au învăţat pot să slujească. Lecţii pentru zece ani se pot învăţa într-un singur an şi cineva poate avea nevoie de douăzeci, treizeci de ani pentru a învăţa lecţia unui singur an.

Orice amînare în dobîndirea învăţăturii, aduce amînarea intrării în slujbă. Dacă Dumnezeu v-a pus în inimă dorinţa de a-I sluji, trebuie să înţelegeti ce implică lucrul acesta, Drumul slujirii trece prin zdrobire şi prin accentuarea disciplinei Duhului Sfînt. Măsura slujbei tale este determinată de treapta de disciplină şi de zdrobire la care ai ajuns.

Tineţi minte că nici resursele sentimentale, nici cele ale gîndirii nu vă pot ajuta. Măsura binelui adevărat pe care-l puteţi face, depinde de măsura în care Dumnezeu a putut să vă modeleze viaţa, s-o forjeze pe nicovala experienţei. De aceea, cu cît veţi suferi tratamente mai complete din partea Lui, cu atît mai adîncă va fi înţelegerea voastră pentru om. Cu cît veţi fi mai disciplinaţi de Duhul Sfînt, cu atît duhul vostru va fi mai pregătit pentru a atinge alt duh.

Este foarte important să ne aducem aminte că Duhul lui Dumnezeu îi este dat credinciosului, odată pentru totdeauna; duhul nostru trebuie să înveţe de-a lungul întregii vieţi. Cu cît în văţăm cu atît spiritul nostru de discernămînt devine mai ascuţit. Ne pare rău că atîţia fraţi şi surori în Domnul Isus nu ştiu cum să ajungă să aibă mai mult discernămînt spiritual. Mulţi dintre ei nu sînt în stare să facă deosebirea între ce este de la Dumnezeu şi între ce este de la firea pămîntească. După ce am suferit tratamentul sever al lui Dumnezeu, pe care ni l-a aplicat asupra unui anumit punct-nu mai înainte-putem să descoperim repede manifestările altora, chiar dacă ele sînt încă în stare embrionară. N-avem nevoie să aşteptăm roadele. Putem să le vedem cu mult înainte de a fi coapte. Numai ştiind ce înseamnă ca mîna lui Dumnezeu să fie asupra noastră, ni se va dezvolta sensibilitatea spirituală. Cineva poate, de pildă, să osîndeasca orgoliul cu mintea, ba chiar poate predica împotriva mîndriei, fără să aibă conştiinţa păcatului mîndriei, de care îi este pătat sufletul(duhul). Astfel, duhul este incapabil de a sesiza cînd păcatul se manifestă la fratele lui. Poate să-l găsească chiar simpatic; apoi vine o zi cînd Duhul lui Dumnezeu face în viaţa sa o lucrare care-i dă putinţa să descopere ce este, în chip real orgoliul. Dumnezeu îl cercetează printr-un tratament potrivit şi orgoliul lui este consumat. Cu toate că predicile lui împotriva mîndriei sînt, se pare, la fel ca altădată, totuşi, acum de cîte ori se manifestă un spirit de mîndrie la un frate, el este sensibil faţă de păcatul aceluia şi se îndurerează. Ce a învăţat el de la Dumnezeu, ce i-a arătat Dumnezeu, îl face în stare să simtă lucrul acesta şi să fie adînc mişcat. Acum, cînd recunoaşte răul, poate să-i vină în ajutor fratelui. Nu demult era şi el victima aceleeaşi suferinţe, dar acum este vindecat(însănătoşirea aceasta nu implică faptul că el poate să pretindă o completă dezrădăcinare a răului, ci numai că a experimentat o măsură accesibilă de eliberare). Iată cum ajungem la cunoştinţa spirituală.

Sensibilitatea spirituală nu se dezvoltă decît prin suportarea a numeroase tratamente; avem vreun cîştig dacă vom căuta să ne ferim de ele? “Căci oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde. “Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să nu-Ôi tragă mîna înapoi, cînd ne va pune la strîmtorare.

Ce tragic este să nu recunoaştem ce-a început Dumnezeu să facă în noi! Putem chiar să ne împotrivim mîinii Sale, fără să ştim. Lipsa înţelegerii spirituale se datoreşte unei lipse de învăţămînt spiritual; n-am învăţat. Trebuie să înţelegem: cu cît vom suferi mai multe intervenţii disciplinare din partea lui Dumnezeu, cu atît mai mult vom cunoaşte oamenii, lucrurile şi cu atît mai mult vom avea cu ce să venim în ajutorul nevoilor altora; nu este alt mijloc de a extinde sfera noastră de influenţă ca slujitori. Trebuie să lăsăm să se lărgească cîmpul de acţiune al disciplinei care ne este impusă.

Un lucru a cărui utilizare trebuie s-o învăţăm mereu

Odată ce aceste lecţii fundamentale au fost învăţate, constatăm că duhul este eliberat, că am ajuns să ne facem o idee clară de starea noastră şi starea în care se află semenii noştri. Acum, să punem lucrul acesta în practică!

Pentru a atinge spiritul cuiva, trebuie să aşteptăm ca el să deschidă gura şi să înceapă o convorbire. E rar ca cineva să ajungă să ia contact cu spiritul unui om fără a începe prin a asculta ce are de spus. Cuvîntul lui Dumnezeu spune că: “din prisosul inimii vorbeşte gura”(Matei12.34.) Oricare ar fi adevărata intenţie, duhul omului se dă pe faţă prin tot ce spune gura. Dacă este înfumurat, un spirit de înfumurare se va ară-ta; dacă este ipocrit, un spirit de ipocrizie se va evidenţia; dacă este invidios, un spirit de pizmă se va arăta. Ascultîndu-l cum vorbeşte, veţi putea să-i atingeţi spiritul. Nu vă mulţumiţi să daţi atenţie la ce vorbeşte, ci luaţi notă de starea spirituiui său. Cunoaştem omul nu prin cuvintele pe care le spune, ci prin spiritul său.

Într-o anumită împrejurare, cînd Domnul Isus era în drum spre Ierusalim, doi din ucenicii săi bagă de seamă că samaritenii nu-L primesc. Ei I-au pus întrebarea: “Doamne vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i ardă? “Duhul lor se dă pe faţă prin cuvintele acestea. Domnul a răspuns: “nu ştiţi de ce duh sînteţi însufleţiţi.” (Luca 9. 54. 55) Domnul ne face aici să vedem că, ascultînd pe cineva vorbind, descoperim duhul lui. Îndată ce un om articulează cîteva cuvinte, duhul lui este dat pe faţă, căci”din prisosul inimii vorbeşte gura.”

Acest adevăr trebuie să-l păstrăm în duhul nostru. Cînd asultaţi o conversaţie, nu lăsaţi ca subiectul discuţiei să vă depărteze de spiritul persoanelor în cauză. Presupuneţi că doi fraţi au o neînţelegere între ei, fiecare aruncînd vina pe celălalt. Dacă vi se aduce cauza aceasta cum o veţi trata? Cu toate că n-aveţi mijloace obiective pentru a verifica faptele, dacă cei doi sînt de faţă, ştiţi că duhurile lor sînt date pa faţă îndată ce-şi deschid gura. Între creştini, binele şi răul se judecă nu numai după acţiune ci şi prin duh; cînd un frate începe să vorbească, puteţi vedea imediat dacă duhul lui este defect, cu toate că nu cunoaşteţi, poate, împrejurăruile cazului în discuţie. Cineva se poate plînge că a fost mustrat cu asprime, dar voi ştiţi că spiritul lui nu este drept. Spiritul este acela care determină totul.

Înaintea lui Dumnezeu, ceea ce determină binele sau răul, nu este atît faptul cît spiritul. Cît de adesea o acţiune rea în Biserică este fapta unui spirit rău! Dar dacă judecata este pronunţată numai pe baza acţiunii, Biserica se angajează într-o altă ordine de lucruri; trebuie să fim în domeniul spiritului şi nu în acela al unui simplu fapt material.

Odată ce propriul nostru spirit a fost eliberat, sîntem in stare să dezvăluim starea de spirit a altuia. Dacă intrăm înmlegătură cu un spirit închis, putem face uz de spiritul nostru pentru a judeca acest caz şi a discerne despre ce fel de om este vorba. Am putea spune cu Pavel: “de acum încolo nu mai cunoaştem pe nimeni în felul oamenilor(lumii), după firea pămîntească)” 2Cor.5.16. Pentru a-l cunoaşte pe om, nu privim carnea ci spiritul. Dacă am învăţat lecţia aceasta fundamentală, îi dăm lui Dumnezeu prilejul de a-şi realiza planul.