SǍ RECUNOAŞTEM "LUCRUL DIN MÎINI"

1965

Capitolul III

Lăsaţi-mă să vă explic întîi tema aceasta. Presupuneţi că un tată cere fiului său să facă un anumit lucru pentru el. Fiul răspunde: “acum sînt ocupat (am ceva în mîini); îndată ce voi termina voi face ce-mi ceri.”

“Lucrul în mîini, este ceea ce fiul este pe cale de a face, înainte de a asculta de porunca tatălui său.

Trebuie să recunoaştem că toţi avem ceva în mîini care ne ţine pe loc, în mersul pentru Dumnezeu. Poate fi,… nu are însemnătate, un lucru bun, un lucru însemnat, un lucru în aparenţă necesar-care ne ocupă şi ne cucereşte atenţia.

Cîtă vreme omul din afară rămîne ceea ce este, este cu mult mai probabil că ne vom găsi mereu cu mîinile pline. Omul nostru din afară îşi are propriile lui interese religioase, îsi are poftele lui, preocupările lui, lucrările lui personale. Astfel, cînd Duhul lui Dumnezeu intră în mişcare în duhul nostru, omul nostru din afară nu este în stare să răspundă chemării lui Dumnezeu şi astfel “lucrul din mîini”, blochează drumul pe care slujba noastră ar putea să aibă preţ înaintea lui Dumnezeu.

Puterea mărginită a omului din afară

Puterea omului (omenească) îşi are limitele ei. Dacă un frate nu poate duce decît 20 de kilograme şi voi îi cereţi să ducă încă lo, este limpede că lucrul acesta îi va fi cu neputinţă. Omul este o fiinţă mărginită, care nu se poate deda unei activităţi ce depăşeşte o anumită măsură. Cele 10 de kilograme sînt deja”lucrul în mîini”. După cum forţa omului cu totul din afară este mărginită, tot aşa este cu forţa omului din afară (sufletul).

Multe persoane nu cunosc lucrul acesta, cheltuiesc cu nepăsare forţa omului lor de afară. De pildă, dacă cineva şi-ar concentra toată afecţiunea asupra părinţilor, nu i-ar mai rămîne nici o resursă pentru a-şi iubi fraţii—ca să nu mai vorbim de cei din afara familiei. Epuizîndu-şi astfel forţele (ale sufletului), nu va mai avea ce să dea altora.

Tot aşa este cu capacitatea intelectuală. Dacă atenţia cuiva este concentrată asupra unei chestiuni şi omul acela îşi petrece tot timpul gîndindu-se la ea, nu va mai avea nici o putere pentru alte probleme.

În Cuvîntul Său, Dumnezeu ne-a explicat problema aceasta:”Legea Duhului de viaţă în Hristos, m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii”. (Rom.8.2). Dar cum se face că Legea aceasta a duhului de viaţă este fără putere la unele persoane? Mai citim încă: “Cerinţa dreaptă a legii săfie împlinită în noi care umblăm după Duh”(Rom.8.4.). Cu alte cuvinte, Legea Duhului de viaţă nu-şi face efectul decît pentru cei ce sînt duhovnicesti, adică pentru cei care simt plăcere pentru cele duhului. Cine sînt aceia? Cei care nu se ataşează sau care nu umblă după cele ale cărnii. “A umbla după”, sau “a avea afecţiune”, se poate traduce şi prin “a fi dedat”, “a fi foarte atent” De pildă o mamă pleacă la serviciu şi îşi lasă copilaşul în grija unei prietene. A avea grijă de un copilaş înseamnă a fi atent la tot ce-l priveşte. Dacă vi se încredinţează grija unui copilaş, n-o să vă lăsaţi furaţi de alte lucruri. Tot aşa numai cei care nu sînt absorbiţi de grijile cărnii (ale firii pămîntesti), pot să fie atenţi la cele duhovniceşti. Cei care sînt absorbiţi de lucrurile duhovniceşti, au de partea lor puterea Legii Duhului de viaţă, a Duhului Sfînt. Resursele noastre mintale sînt limitate. Dacă le epuizăm cu lucrurile cărnii, vom constata că mintea noastră nu este înarmată pentru lucrurile Duhului.

Rezultă, aşadar, că aşa cum forţa noastră fizică este limitată, tot asa este şi cu forţa psihică, forţa sufletului, a omului din afară. Dacă avem “ceva în mîini” (dacă sîntem ocupaţi), nu putem face lucrarea lui Dumnezeu. În funcţie de numărul lucrurilor pe care le avem în mîini, puterea noastră în slujba lui Dumnezeu creşte sau scade. Astfel, lucrurile pe care le avem în mîini devin cu adevărat un obstacol şi un obstacol care nu este fără importanţă.

În domeniul inimii, tot asa, putem avea multe lucruri “în mîini: conflicte de tot felul între preferinţe şi antipatii, înclinări, expectative. Toate aceste sentimente exercită atracţia lor magnetică. Avînd atîtea lucruri în mîini, cînd Dumnezeu îşi cere partea lui de afecţiune, nu-I mai putem aduce nimic, căci s-au apuizat toate resursele afective. Dacă cineva cheltuieşte dintr-o lovitură, toate proviziile pe două zile, chiar dacă este vorba de inimă, îi va trebui din nou acest răgaz pentru ca să fie din nou sensibil şi să folosească un limbaj potrivit. Astfel, cînd emoţiile ne sînt irosite cu lucruri fără însemnătate, ele nu mai pot să fie puse la dispoziţia lui Dumnezeu decît cu restricţii.

În sfîrşit, iată un om care dă dovadă de o voinţă de fier, o personalitate puternică, a cărui putere de hotărîre pare fără margini; cu toate acestea în lucrările lui Dumnezeu, el pare incapabil de a hotărî. Foarte adesea întîlnim voinţa cea mai puternică şovăind cînd este vorba de a lua o hotărîre pentru Dumnezeu. Care este explicaţia? Înainte de a răspunde să luăm un alt caz pentru a-l explica. Iată un om plin de idei. Cu toate că niciodată nu se încurcă cînd este vorba să pună la cale noi planuri, îndată ce este vorba de a discerne care este voia lui Dumnezeu în cele spirituale, el este cu totul în întuneric. Care este motivul?

Cîtă vreme omul din afară este atît de încărcat cu “lucruri în mînă” nu-i mai rămîne decît puţină putere pentru lucrurile duhovniceşti. Este necesar deci să nu uităm că forţa omului din afară nu este nemărginită. Chiar dacă este zdrobit, el trebuie să dea dovadă de înţelepciune în întrebuinţarea resurselor.

Nu este decît o singură concluzie de tras: “mîinile goale”.

Cum se foloseşte Duhul de un om din afară zdrobit?

În felul cum Duhul lui Dumnezeu se comportă cu omul, nu lasă niciodată deoparte duhul său (al omului). Duhul nostru, nu poate nici el, nici o dată să nu ţină seama de omul nostru din afară. Trebuie să reţinem principiul acesta, căci este foarte însemnat. După cum Duhul lui Dumnezeu nu arată dezinteres faţă de duhul omului în lucrarea pe care o împlineşte în om, nici duhul nostru nu poate să funcţioneze singur. Pentru a atinge alte vieţi, duhul nostru trebuie să treacă prin omul nostru din afară. Rezultă că atunci cînd forţa acestui om exterior este consumată cu multe lucruri pe care el le are în mînă, Dumnezeu nu-şi poate împlini lucrarea prin intermediul nostru. Nu este nici o ieşire, nici pentru duhul omului, nici pentru Duhul lui Dumnezeu; omul din lăuntru nu se poate manifesta, fiind blocat de rezistenţa omului din afară. Iată de ce am sugerat în atîtea rînduri că acest om din afară trebuie distruns.

El are ceva în mîini înainte ca Dumnezeu să-şi înceapă lucrarea, şi acest ceva nu-L priveşte pe Dumnezeu. Omul din afară nu are nevoie nici de porunca lui Dumnezeu, nici de puterea, nici de hotărîrea Lui, pentru a-şi executa lucrul din mînă, care este o acţiune independentă, nu este un lucru duhovnicesc.

Înainte ca omul nostru din afară să fi fost zdrobit, sîntem ocupaţi cu lucrurile noastre mergem în căile noastre şi iubim ce ne place. Dacă Dumnezeu vrea să se folosească de dragostea voastră pentru a-i iubi pe fraţi, trebuie să înceapă prin a ne zdrobi omul nostru din afară. Prin zdrobirea aceasta, dragostea pe care o aveţi de exprimat se va lărgi. Omul din lăuntru trebuie să iubească, dar el iubeşte prin omul din afară. Dacă omul din afară este ocupat avînd ceva “în mînă”, omul din lăuntru este lipsit de canalul care are nevoie pentru a iubi.

Tot aşa cînd omul din lăuntru are nevoie să folosească voinţa, constată că sîntem deja angajaţi cu lucrul, pe care-l avem în mînă. Pentru a ne zdrobi voinţa, Dumnezeu trebuie să ne dea o lovitură puternică pînă ne prăbuşeşte în ţărînă strigînd: “Doamne, eu nu sînt în stare să mă gîndesc la ceva, nici să cer ceva, nici să iau vreo hotărîre. În toate şi pentru toate, am nevoie de Tine”. Prin lovitura aceasta pe care o primim, trebuie să învăţăm că voinţa noastră nu trebuie să lucreze independent. Atunci şi numai atunci ea este gata să fie folosită de omul din lăuntru.

Fără colaborarea omului din afară, omul din lăuntru este serios împiedicat. Presupuneţi că un frate se hotărăşte să predice Cuvîntul. El are o sarcină în duhul lui, dar dacă nu reuşeşte să aibă gîndurile corespunzătoare, el nu se poate uşura de sarcina pe care o are şi numaidecît sarcina va dispare. Chiar dacă duhul său şi-ar îndeplini sarcina, totul este zadarnic, dacă intelectul nu ajunge s-o comunice.

Nu putem să mîntuim sufletele numai pentru că avem o sarcină în duhul nostru; sarcina trebuie să găsească modalitatea de a se exprima prin intelectul nostru. Sarcina din lăuntru trebuie să fie coordonată cu gura din afară. Dacă cuvintele nu vor ajunge să se articuleze, este cu neputinţă să facem cunoscut Cuvîntul lui Dumnezeu altora. Cuvintele omului nu sînt cuvintele lui Dumnezeu, dar Cuvîntul lui Dumnezeu trebuie comunicat prin cuvintele omului. Cînd omul are cuvintele lui Dumnezeu, Dumnezeu poate vorbi, dacă nu le are, Dumnezeu nu poate spune nimic. Greutatea, astăzi, este că omul nostru din lăuntru fiind la dispoziţia lui Dumnezeu, în stare să-şi primească sarcina, omul din afară este absorbit de o aşa mare mulţime de lucruri, de o mare confuzie de gînduri, de dimineaţa pînă seara, încît duhul nu mai găseşte nici o ieşire.

De aceea, Dumnezeu este obligat să zdrobească omul din afară. El ne zdrobeşte voinţa, luîndu-ne lucrurile pe care le avem în mîini, din calea noastră, pentru a înlătura orice piedică, orice acţiune, independentă. Intelectul nostru nu este inexistent, dar gîndurile nu trebuie să fie după carne, ascultînd de vagabondările imaginaţiei noastre.

Cît despre sentimentele noastre, nu trebuie să fim lipsiţi de inimă, dar toate emoţiile trebuie să rămînă sub controlul omului din lăuntru şi să fie conţinute în el. În felul acesta i se oferă omului din lăuntru o voinţă. o inteligenţă şi o simţire care pot fi folosite. Dumnezeu vrea ca duhul nostru să se folosească de omul din lăuntru pentru a iubi, pentru a gîndi şi a hotărî. Cu toate că nu e în gîndul său ca acest om din afară să fie anihilat, trebuie să suferim un tratament de bază, care este zdrobirea, ca să putem nădăjdui la o slujbă eficace.

Pînă aceasta nu se întîmplă, omul din lăuntru şi omul din afară sînt mereu în contradicţie şi lucrează totdeauna independent unul faţă de altul. Odată ce a fost zdrobit, omul din afară este pus sub controlul omului din lăuntru, unificînd astfel personalitatea noastră, astfel că omul din afară, demolat, poate să fie o conductă pentru omul din lăuntru.

Trebuie să recunoaştem că un om care nu este mîntuit, poate foarte bine să fie caracterizat, prin această unificare a personalităţii; dar, în acest caz, omul din lăuntru este sub controlul omului din afară. Cu toate că duhul omului există şi aici, dar este în aşa fel combătut de omul din afară, încît, nu poate, chiar în cazul cel mai favorabil, decît să ridice unele proteste de conştiinţă. Omul din lăuntru este cu totul dominat de omul din afară.

Totuşi, odată ce este mîntuit, intenţia lui Dumnezeu este ca omul să facă experienţa unei răsturnări a acestei ordini. Pe cît omul din afară a ţinut pe omul din lăuntru sub cochilia sa, înainte ca persoana să fie mîntuită, pe atît omul din lăuntru trebuie să exercite stăpînirea sa absolută asupra omului din afară. Bicicleta ne poate furniza o ilustraţie a acestui principiu; pe teren neted pedalăm şi bicicleta străbate lungul drumului. Dar în coborîre, pedalele se învîrtesc de la sine şi fără să pedalăm, drumul are aerul de a ne invita să ne grăbim. Tot aşa, cînd omul nostru din lăuntru este puternic şi omul din afară este zdrobit pedalăm pe drum neted şi roţile îşi parcurg drumul lor; sîntem în stare să decidem dacă vom continua cursa, sau dacă ne oprim sau cu ce viteză să mergem. Dar dacă omul din afară este puternic şi n-a cunoscut zdrobirea, este ca şi cum am fi pierdut controlul maşinii pe un drum în pantă. Dacă Domnul vrea să-şi arate îndurarea Sa şi să ne facă să călătorim pe un drum neted, zdrobind omul nostru din afară, în aşa fel încît acesta să nu-şi mai poata da părerea, nici să ia hotărîri independente, atunci vom putea folosi duhul nostru la timpul potrivit.

Persoana zdrobită, nu numai instruită

Nimeni nu este pregătit să lucreze pentru Dumnezeu, prin faptul că a primit cîteva învăţături. Chestiunea fundamentală este următoarea:ce fel de om este? Un om ale cărui funcţiuni interioare nu sînt corecte, dar a cărui învăţătură este justă, poate el să răspundă nevoilor Bisericii? Lecţia fundamentală pe care o avem de învăţat, este de a fi transformaţi în instrumente potrivite pentru lucrarea la care vrea Domnul să ne folosească. Transformarea aceasta nu se poate face decît prin zdrobirea omului din afară. Dumnezeu lucrează în vieţile noastre fără întrerupere. Vreme de ani de zile de suferinţe, de încercări şi de obstacole—mîna Lui a căutat zi de zi să realizeze în noi lucrarea Sa de zdrobire. Nu vedem noi ce vrea Dumnezeu să facă prin succesiunea neîntreruptă de dificultăţi? Dacă nu, ar trebui să-L întrebăm: “Doamne, din ce cauză mi se ivesc atîtea greutăţi în cale? Deschide-mi ochii ca să văd mîna Ta.” Cît de adesea ochii unei măgăriţe văd mai bine decît un om care s-a înălţat el însuşi la rangul de prooroc?

Cu toate că măgăriţa văzuse deja pe îngerul Domnului, stăpînul ei nu-l văzuse. Măgăriţa a recunoscut că mîna Domnului îi închide calea, dar domnul prooroc n-a văzut nimic. Ar trebui să ştim că zdrobirea este calea lui Dumnezeu în vieţile noastre. Este destul de trist să constatăm că există creştini care, îşi închipuie încă, că, dacă ar putea să absoarbă cît mai multă învăţătura, să acumuleze cît mai multe daruri pentru a predica, să acumuleze cît mai multe cunoştinţe biblice, ar deveni slujitori ai lui Dumnezeu calificaţi. Este absolut fals. Mîna lui Dumnezeu este asupra noastra ca să ne zdrobească nu după gîndurile noastre ci după ale Sale, nu dupa voia noastră ci după voia Sa, nu după hotărîrea noastră ci după a Sa. Greutatea pentru noi este că atunci cînd Dumnezeu ni se împotriveşte, noi aruncăm vina pe alţii. Reacţionăm ca proorocul acesta care, incapabil de a vedea mîna lui Dumnezeu, îşi blamează măgăriţa care nu vrea să se mişte.

Tot ce ni se întîmplă este rînduit de Dumnezeu. Pentru creştin, nimic nu este la întîmplare. Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne deschidă ochii, ca să putem vedea că El ne loveşte în toate treburile noastre şi sectoarele vieţii. E o zi mare cînd, prin harul lui Dumnezeu, am ajuns să acceptăm modul în care El dispune lucrurile în jurul nostru. Atunci, duhul nostru este eliberat şi este gata să funcţioneze.

O lege care nu este afectată prin rugăciune

Lucrarea lui Dumnezeu în noi, ascultă de o lege neclintită. Planul Său specific, care este de a ne zdrobi, este pe cale de a se îndeplini, pentru ca duhul nostru să fie eliberat şi să funcţioneze cu totul liber. Trebuie să înţelegem că nu există rugăciune, cerere, oră, făgăduinţă, care să înlăture planul acesta, ori să-l modifice. El este conform Legii Sale de a face în noi o zdrobire şi o eliberare; toate rugăciunile noastre nu vor schimba cu nimic legea aceasta. Dacă, intentionat, băgăm mîna în foc, rugăciunea va putea oare să uşureze durerea? Numai dacă s-ar face o minune. Dacă nu ne lăsăm să fim curăţiţi de coaja din afară, nu punem noi mîna în foc cu gîndul că rugăciunea ne va scăpa? Căile lui Dumnezeu faţă de noi sînt în conformitate cu Legea Sa. Pentru a se manifesta, omul din lăuntru trebuie să treacă prin omul din afară. Cîtă vreme omul din afară nu este zdrobit, este exclus pentru omul din lăuntru să se manifeste. În zadar îi cerem lui Dumnezeu binecuvîntări, dacă rămînem nepăsători faţă de Legea aceasta. Rugăciunile de felul acesta nu folosesc la nimic. Rugăciunea nu poate schimba niciodată Legea lui Dumnezeu.

Este o hotărîre pe care trebuie s-o luăm odată pentru totdeauna. Dacă vrem să facem o lucrare duhovnicească, adevărata metodă constă în a-L lăsa pe Dumnezeu să trăiască prin noi. E singura metodă pe care El a statornicit-o. La cel care nu este zdrobit, Evanghelia este blocată; ea nu găseşte în viaţa noastră nici o trecere pentru a se răspîndi în afară. Să ne plecăm deci înaintea lui Dumnezeu. Ascultarea de Legea Lui este mai de preţ decît multe rugăciuni. Mai bine să încetăm a ne ruga şi să facem această mărturisire: “O, Doamne, cad la picioarele Tale!” Foarte adesea, cerînd lui Dumnezeu binecuvîntări, noi ridicăm bariere între noi şi El. Noi însetăm după binecuvîntări, dar se poate să nu găsim decît harul lui Dumnezeu. Dacă am dori să fim luminaţi, învăţînd să ne plecăm sub mîna Sa şi să ascultăm de Legea Sa, vom constata că rezultatul este chiar binecuvîntarea după care suspinăm.