INAINTE ŞI DUPĂ ZDROBIRE

1965

Capitolul II

Zdrobirea omului din afară este experienţa fundamentală a tuturor celor ce slujesc lui Dumnezeu.Lucrul acesta trebuie făcut pe deplin, ca să ne poată folosi în mod efectiv.

Cînd cineva lucrează pentru Dumnezeu, pot să i se prezinte două posibilităţi:

Prima este că omul din afară nefiind zdrobit, duhul poate fi inert şi incapabil de a funcţiona.Dacă e vorba de o persoană inteligentă, atunci mintea va ţine pîrghia de comandă; dacă e vorba de o persoană sensibilă, acţiunile îi vor fi comandate de sentimente. O astfel de activitate pare a fi încununată de succes, dar ea nu poate să aducă oamenii la Dumnezeu. O altfel de eventualitate este că duhul se manifestă în gîndurile sale sau în sentimente. Rezultatul este un amesteo şi nu va fi curat. O activitate de felul acesta va duce pe cei în cauză, la o experienţă amestecată şi impură. Aceste două stări, una ca şi cealaltă, slăbesc slujba neastră pentru Dumnezeu. Dacă vrem să facem o lucrare temeinică să ţinem seama de această realitate de bază: “Duhul dă viaţă”. Mai curînd sau mai tîrziu, nu chiar în ziua cînd ne-am ea, va trebui să luăm cuneştinţă de principiul acesta, ca de un fapt bine stabilit. Multe persoane trebuie să epuizeze toate resursele imaginaţiei lor, înainte de a pune degetul pe zădărnicia eforturilor lor şi a constat cît sînt de inutile numeroasele produse ale inteligenţei ca şi varietatea sentimentelor lor. Oricît de mare ar fi numărul persoanelor pe care le-aţi putea atrage cu ajutorul gîndurilor şi al emoţiilor voastre, rezultatul va fi egal cu zero. In cele din urmă va trebui să mărturisim că: “Duhul dă viaţă”. Mulţimea gîndurilor ca şi cea mai bună calitate a inimii nu pot să dea viaţă nimănui. Numai prin Duhul poate să fie adus omul la Dumnezeu, la viaţă. Printre cei care slujesc lui Dumnezeu, sînt mulţi care n-au recunoscut lucrul acesta decît după ce au suferit multe decepţii şi multe eşecuri. In cele din urmă, Cuvîntul Domnului a atins(căpătat) şi pentru ei înţelesul deplin: “Duhul dă viaţă”. Dacă lăsăm Duhului teată libertatea de exprimare, vom vedea că păcăteşii sînt născuţi din neu şi sfinţiţi şi primesc zidirea care-i întăreşte. Cînd viaţa este comunicată prin canalul Duhului, rezultă pentru ei o întărire pozitivă. Fară Duhul Sfînt nu există naşte din nou, nici întărire.

Un lucru destul de remarcabil este că Dumnezeu nu ţine să facă distincţie între Duhul Său şi duhul nostru. Sînt în Biblie multe locuri în care, e cu neputinţă să stabilim dacă cuvîntul “duh”se referă la duhul omului sau la Duhul Sfînt. Traducătorii, de la Luter pînă la savanţii timpului nostru, care au lucrat la versiunile engleze, n-au fost în stare să decidă dacă cuvîntul “duh” în numeroase pasaje ale Noului Testament, unde se întîlneşte, se referă la duhul omului ori la Duhul Sfînt. Se poate spune acelaşi lucru despre versiunile franceze. Din toată Biblia, Romani 8, este capitolul în care cuvîntul “duh”, apare de cele mai multe ori. Cine poate discerne în acest capitol, de cîte ori cuvîntul acesta se referă la Duhul lui Dumnezeu? In diferite versiuni franceze şi engleze, cuvîntul “pneuma”(duh), este scris uneori cu literă mare alteori cu literă mică. Aşadar, versiunile nu concordă, dar nici opinia personală nu poate fi privită ca determinantă. Este o chestiune care nu se poate tranşa. La naşterea din nou, cînd primim duhul nostru cel nou, primim de asemenea, Duhul lui Dumnezeu. Noi spunem adesea că Duhul Sfînt locuieşte în duhul nostru, dar ne este greu să discernem ce este duhul nostru şi ce este Duhul Sfînt, atît de mult Duhul lui Dumnezeu este contopit cu duhul nostru. Cu toate că sînt deosebite unul de altul, nu este uşor să le distingem. Această eliberare care este eliberarea duhului omenesc, este totodată şi eliberarea Duhului Sfînt care este în duhul omului.

Pentru că Duhul Sfînt şi duhul omului sînt una, ele sînt deosebite numai prin nume nu şi de fapt. Si pentru că eliberarea unuia aduce eliberarea amîndurora, persoanele pe care le întîlnim, pot fi în contact cu Duhul Sfînt ori de cîte ori sînt în contact cu duhul nostru. Dumnezeu să fie binecuvîntat că îngăduie cuiva să ia contact cu duhul nostru, îi dă prilej să ia contact cu Duhul lui Dumnezeu! Duhul vostru L-a pus pe Duhul Sfînt la îndemîna omului.

Cînd Duhul Sfînt este la lucru, are nevoie să fie purtat de duhul omului. Intr-un bec electric, electricitatea nu se declanşează ca fulgerul; trebuie să fie condusă de fire. Dacă vreţi să folosiţi electricitatea, aveţi nevoie de un fir care să v-o aducă. Tot aşa Duhul sfînt foloseşte duhul omului ca mijloc de transport, ca prin intermediul nostru să fie adus şi altora.

Oricine a primit harul, are Duhul Sfînt în duhul lui. Aptitudinea lui de a fi folosit de Domnul, nu depinde de duhul lui, ci mai degrabă de omul lui din afară. Greutatea, pentru mulţi, este că omul lor din afară n-a fost zdrobit.

Pe cărarea lor nu sînt urme de sînge, în viaţa lor nu sînt răni, nici cicatrice. Astfel, Duhul lui Dumnezeu este întemniţat în duhul omului şi nu poate străbate învelişul acesta ca să se arate. Uneori, omul nostru din afară lucrează, dar omul din lăuntru rămîne inactiv. Omul din afară se află în faţă pe cînd omul din lăuntru se tîrăşte după el.

Cîteva probleme practice

Acum să revenim asupra celor spuse, punînd unele probleme practice.

Să luăm, de pildă, activitatea predicatorială. Se întîmplă adesea, că putem predica serios, mesaj bine pregătit, de o calitate care nu suferă critica—dar în lăuntru ne simţim reci ca gheaţa. Este o experienţă frecventă; avem dorinţa arzătoare să-i mişcăm pe auditori, dar noi înşine nu simţim nimic. Este lipsă de armonie între omul din afară şi omul din lăuntru. Omul din afară este numai transpiraţie, iar omul din lăuntru este gheaţă. Putem vorbi altora despre măreţia şi dragostea Domnului, în vreme ce noi înşine nu sîntem atinşi. Putem să zugrăvim altora suferinţele crucii şi cînd ne înapoiem acasă să rîdem. Cum să tratăm un asemenea caz? Inteligenţa poate să fie activă, poate că emoţiile abia se pot stăpîni, dar noi avem mereu impresia că omul din lăuntru nu este decît un observator. Omul din lăuntru şi omul din afară nu sînt una.

Să luăm o altă situaţie. Omul din lăuntru este plin de rîvnă. Ar vrea să strige, dar nu găseşte nici un accent. După ce a vorbit o vreme, dă impresia că se învîrteşte pe loc. Cu cît e mai fierbinte în lăuntru, cu atît devine mai rece în afară; caută să vorbească dar nu reuşeşte să se exprime. Cînd întîlneşte un păcătos, omul lui din lăuntru este gata să plîngă dar nu poate vărsa nici o lacrimă. Este apăsat de un simţămînt de urgenţă, dar se urcă la catedră şi începe să ridice glasul, se pierde într-un labirint de cuvinte. Este o situaţie foarte concludentă. Rădăcina răului e aceeaşi. Invelişul exterior, cochilia a rămas intactă şi nu lipsită de adevăratul său eu. Exteriorul nu execută comenzile interiorului; în ăuntru el strigă dar în afară intelectul este o hîrtie albă. Duhul încă n-a reuşit să facă o spărtură în cochilia sa. Astfel, zdrobirea omului vechi este cea dintîi lecţie pentru oricine vrea să slujească lui Dumnezeu. Nu este folosit de Dumnezeu cu adevărat, decît omul al cărui gînd exterior şi a cărui emoţie exterioară nu se comportă în mod independent. Dacă n-am învăţat lucrul acesta, vom constata că slujba noastră are lipsuri serioase. Dumnezeu să ne aducă în locul acesta unde omul din afară să fie complet zdrobit.

Cînd se va fi făcut lucrul acesta, nu va mai fi vorba de o activitate exterioară însoţită de inerţie interioară, nici de strigăte lăuntrice însoţite de calm în afară, nici de o profunzime de gînduri cu neputinţă de a putea fi exprimate prin cuvinte. Nu veţi fi lipsiţi de gînduri; nu vă vor trebui douăzeci de fraze pentru a exprima ceea ce se poate spune în cîteva cuvinte. Gîndurile îi vor veni în ajutor duhului în loc să-l încurce.

Sentimentele au şi ale o cochilie foarte solidă. Mulţi ar vrea să arate că sînt fericiţi, dar nu sînt în stare să-şi exprime bucuria; sau vor să plîngă, dar nu pot, Dacă domnul a lovit omul nostru din afară, fie prin disciplina pe care ne-a impus-o, fie prin iluminarea Duhului Sfînt, atunci sîntem în stare să exprimăm bucuria sau durerea potrivit poruncilor din lăuntru.

Eliberarea duhului nostru ne dă putinţa să rămînem mereu în Dumnezeu. Putem să ajungem să avem duhul de descoperire în Biblie. Fară efort ne putem folosi de duhul nostru pentru a primi descoperire dumnezeizscda. Cînd dăm mărturie sau cînd predicăm, prin duhul nostru facem să fie cunoscut Cuvîntul lui Dumnezeu. In plus, putem în chip spontan, să intrăm prin duhul nostru, în legătură cu duhul altora. Ori de cîte ori vorbeşte cineva în prezenţa noastră, putem”să-i luăm măsura”, să-i evaluăm şi să-i clasăm persoana, să-i descoperim atitudinea, să ne dăm seama ce fel de creştin avem în faţă şi să-i cunoaştem nevoile. In unele cazuri ne întîlnim cu gîndurile lor, cu sentimentele şi cu voinţa lor. Putem sta de vorbă cu cineva ceasuri întregi fără să putem lua contact cu adevărata sa personalitate, chiar dacă sîntem creştini de ambele părţi. Cochiliile exterioare sînt prea groase, casă poată ajunge cineva pînă la omul din lăuntru. Odată cu zdrobirea omului din afară, duhul începe să se deschidă şi exte totdeauna deschis faţă de alţii.

Un du-te vino spiritual

Odată ce omul din afară a fost zdrobit, duhul rămîne în chip foarte firesc şi necurmat înaintea lui Dumnezeu, înaintea prezenţei Sale.

La doi ani după ce s-a întors la Dumnezeu un frate a citit “Practica prezenţei lui Dumnezeu”, de fratele Laurent. După aceea s-a simţit îndurerat de faptul că el nu putea să rămînă necurmat în prezenţa lui Dumnezeu ca fratele Laurent. Avea în timpul acela întîlnire cu un frate pentru a se ruga în fiecare ceas din zi. Oare nu zice Sfînta Scriptură: “rugatorfi-vă neîncetat?”Ei au modificat textul şi i-au dat forma următoare: “rugaţi-vă la orice oră”. De cîte ori bătea orologiul o anumită oră, ei îngenuncheau şi se rugau. Făceau eforturi extraordinare pentru a se menţine în Dumnezeu, pentru că simţeau că nu pot rămîne mereu în prezenţa lui Dumnezeu. Era ca şi cum, ar fi alunecat la oarecare distanţă şi de aceea aveau nevoie să revină la Dumnezeu numaidecît. Sau se rătăceau din cauza studiilor şi trebuiau să facă stînga-mprejur pentru a reveni la Dumnezeu. Altfel ar fi rămas departe toată ziu. Mereu în rugăciune ei petreceau zile întregi rugîndu-se duminica şi o jumătate de zi sîmbăta. Au continuat aşa vreo doi sau trei ani. Cu toate acestea greutatea nu dispărea. Cînd băteau în retragere se bucurau de prezenţa lui Dumnezeu, dar pornind o pierdeau iaraşi; Fireşte n-au fost singurii care au dezbătut problema aceasta; Este experienţa multor creştini. Ea arată că noi încercăm să facem apel la memorie pentru a ne menţine în prezenţa lui Dumnezeu. Sentimentul prezenţei Sale suferă fluctuaţii corespunzătoare memoriei. Cînd ne aducem aminte, avem conştiinţa prezenţei Lui, altfel nu. Dar aceasta e curată nebunie, căci prezenţa lui Dumnezeu este în duh nu în memorie.

Pentru a rezolva problema, trebuie mai întîi să punem la punct chestiunea zdrobirii omului din afară. Din moment ce sentimentele şi gîndurile noastre nu sînt de aceeaşi fire cu Dumnezeu, ele nu pot fi unite cu El. Evanghelia după Ioan, la capitolul 4 ne arată care este firea lui Dumnezeu: Dumnezeu este Duh. Numai duhul din noi este de aceeaşi fire cu El; de aceea duhul nostru poate să se unească cu El pe veci. Dacă încercăm să obţinem prezenţa lui Dumnezeu, impunînd o direcţie gîndurilor noastre, atunci ni se va părea că pierdem prezenţa Lui de îndată ce încercăm să ne concentrăm. De asemenea, dacă ne folosim de sentimente pentru a face apel la prezenţa lui Dumnezeu, această prezenţă va avea aerul că dispare de îndată ce emoţia se va potoli. Uneori sîntem mulţumiţi şi noi luăm lucrul acesta ca un semn al prezenţei lui Dumnezeu. Dar cînd mulţumirea încetează, prezenţa aceasta dispare şi ea. Sau ne închipuim că El este prezent cînd ne aflăm în tristeţe şi lacrimi. Dar de îndată ce lacrimile s-au zvîntat, înseamnă că nu mai avem prezenţa lui Dumnezeu.

Gîndurile şi emoţiile noastre, sînt, şi unele şi altele, energii omeneşti. Orice activitate sfîrşeşte prin a se opri. Dacă credem că putem menţine prezenţa lui Dumnezeu prin activitatea noastră, atunci cînd activitatea va înceta, ce se va face prezenţa Lui? Constiinţa unei prezenţe cere o identitate de natură. Numai omul din lăuntru este de aceeasi natură cu Dumnezeu. Numai prin mijlocirea Lui poate să se manifeste prezenţa lui Dumnezeu. Cînd omul din afară este activ, activitatea lui poate deranja pe omul din lăuntru. Astfel că omul din afară nu este un ajutor ci o piedica. Cînd omul din afară este zbrobit, omul din lăuntru este înaintea lui Dumnezeu în pace.

Duhul nostru ne-a fost dat de Dumnezeu ca să ne dea putinţa să avem o reacţie pozitivă din prezenţa Lui. Dar omul din afară are reacţie pozitivă numai din prezenţa, din partea lucrurilor exterioare, astfel că el ne lipseşte de prezenţa lui Dumnezeu. Noi nu putem să distrugem toate lucrurile din afară, din lume, dar putem să dărîmăm omul din afară. Nu putem să oprim toate lucrurile de afară pe loc, aceste milioane şi milioane de lucruri de care este plină lumea, ele fiind în chip absolut în afara controlului nostru. Omul nostru din afară reacţionează pozitiv la orice se întîmplă, astfel că nu ne putem bucura de prezenţa lui Dumnezeu. Rezultă deci, că experienţa prezenţei lui Dumnezeu, este în strînsă legătură cu zdrobirea omului din afară.

Dacă prin îndurarea lui Dumnezeu, omul nostru din afară a fost zdrobit, iată ce poate să ne caracterizeze: înainte eram plini de curiozitate dar acum avem o curiozitate cu totul alta; emoţiile noastre puteau fi uşor provocate, excitîndu-ne dragostea—emoţia cea mai delicată, şi stîrnind mînia—emoţia cea mai grosolană; acum oricît de multe ar fi problemele care ne hărţuiesc, omul nostru din lăuntru nu este deranjat deloc; prezenţa lui Dumnezeu nu suferă nici o eclipsă şi nimic nu ne tulbură pacea lăuntrică.

Aşadar, este evident că zdrobirea omului din afară este fundamentală, dacă vrem să ne bucurăm de prezenţa lui Dumnezeu.

Fratele Laurent lucra la bucătărie. Strigăte se auzeau din toate părţile, fiecare folosind un obiect de care avea nevoie un altul, mare zgomot de cratiţe, de farfurii. Dar omul din lăuntru al fratelui Laurent, nu era atins deloc. El era sensibil la prezenţa lui Dumnezeu în vacarmul bucătăriei, astfel că atunci cînd nu avea treabă, el se dădea în linişte rugăciunii. De ce? El era impermeabil faţă de zgomotul din exterior. Invăţase să aibă comuniune în duhul său şi să-şi tăgăduiască omul din afară.

Sînt creştini care-şi închipuie că pentru a avea prezenţa lui Dumnezeu trebuie ca în jurul lor să nu audă zgomote de veselă, nici alte distrageri asemănătoare. Cu cît sînt mai departe de oameni cu atît mai mult vor putea să guste prezenţa lui Dumnezeu. Ce greşală! Nu este de vină vesela, nici oamenii care ne înconjoară. Vina este în noi înşine. Dumnezeu nu are intenţia să ne scape de veselă, vrea să ne scape primirea pe care i-o facem noi acestui vacarm din bucătăria noastră; nu are însemnătate cît de mare e zgomotul din afară, noi reacţionăm simplu ca şi cînd n-am fi auzit nimie. Slavă Domnului, oricît de ascuţit ne-ar fi auzul, din cauza lucrării harului lui Dumnezeu, pe care a realizat-o în vieţile noastre, nu mai sîntem influenţaţi de presiunile pe care le exercită asupra noastră omul din afară. In astfel de împrejurări, putem să fim îna-intea lui Dumnezeu ca şi atunci cînd ne rugăm în singurătate.

Odată ce omul din afară a fost zdrobit

Nu mai este nevoie să ne căutăm o retragere lîngă Dumnezeu căci sîntem mereu în prezenţa Lui. Nu este tot aşa cu acel om al cărui om din afară n-a fost zdrobit. Cînd acesta a dat fuga să facă un comision, are nevoie să revină la o atitudine oarecare, căci îsi închipuie că s-a depărtat de Dumnezeu, el alunecă la o oarecare distanţă de Acela pe care-L slujeşte. Astfel i se pare că, pentru el, cel mai bine este să nu se mişte. Totuşi cei care-L cunosc pe Dumnezeu n-au nevoie să revină, căci nu s-au depărtat de El niciodată. Ei se bucură de prezenţa lui Dumnezeu cînd pun o zi deoparte pentru rugăciune, şi se bucură de aceeaşi prezenţă într-o măsură care este sensibil aceeaşi, cînd sînt cu totul angajaţi în ocupaţiile lor casnice. Poate că este experienţa noastră comună de a simţi prezenţa lui Dumnezeu cînd ne apropiem de El; atunci cînd sîntem angajaţi într-o activitate materială avem sentimentul, în ciuda vigilenţei noastre, de a ne fi depărtat puţin, fără să putem spune cum şi de ce.

Să presupunem, de pildă, că predicăm Evanghelia sau că încercăm să-i zidim pe fraţi. După un timp ne vine gîndul să ne asezăm în genunchi şi să ne rugăm. Dar avem impresia că trebuie să ne retragem în prealabil, în Dumnezeu. Fără să ne dăm seama, conversaţia cu auditorii a creat puţină distanţă între El şi noi şi rugîndu-ne că mai întîi trebuie să ne apropiem de El, am pierdut prezenţa lui Dumnezeu şi acum trebuie s-o simţim. Sau putem fi angajaţi într-o ocupaţie casnică: frecăm parchetul. Terminînd lucrul, ne hotărîm să ne rugăm. Din nou ni se pare că am făcut o călătorie lungă şi trebuie să ne reîntoarcem.

Care este răspunsul la o problemă de felul acesta? Zdrobirea omului din afară face că aceste reîntoarceri să fie de prisos. Realizăm prezenţa lui Dumnezeu stînd de vorbă cu cineva, tot aşa de bine ca şi atunci cînd sîntem în genunchi la rugăciune. Indeplinirea ocupaţiilor noastre casnice nu ne îndepărtează de Dumnezeu; deci n-avem nevoie să revenim.

Să ilustrăm acum lucrurile, luînd un caz extrem: mînia este cel mai violent sentiment omenesc, dar Biblia nu ne opreşte să ne mîniem, căci sînt mînii care n-au legătură cu păcatul: “Dacă vă mîniaţi, nu pacătuiţi”, zice Biblia(în engleză) “Mîniaţi-vă şi nu păcătuiţi”. Cu toate acestea, mînia este atît de puternică, încît frizează păcatul. Nu găsim în Scriptură că se spune: “Iubiţi dar nu păcătuiţi”, nici”umiliti-vă dar nu păcătuiţi, pentru că iubirea şi umilinţa sînt foarte departe de păcat. Dar mînia este foarte aproape.

Un frate a săvîrşit, poate, o greşală foarte serioasă. E nevoie să fie mustrat cu severitate. Nu este uşor de făcut un astfel de lucru. Noi punem bucuroşi la contribuţie, sentimentele noastre de milă, mai degrabă decît să facem jocul sentimentelor de mînie, căci, la cea mai mică neînţelegere(neatenţie), mînia poate degenera în cu totul altceva. Astfel nu este uşor să te mînii cu măsură şi după voia lui Dumnezeu. Totuşi. cel care cunoaşte zdrobirea omului din afară, poate să trateze pe un frate cu toată asprimea, fără să i se tulbure sufletul şi fără ca prezenţa lui Dumnezeu să fie întreruptă. El rămîne în Dumnezeu în raporturile lui cu alţii ca şi în clipele de rugăciune. Astfel după ce l-a mustrat pe fratele său, se poate ruga fără să mai facă vreun efort ca să se reîntoarcă în Dumnezeu. Recunoaştem că este destul de grau, dar după ce omul din afară a fost zdrobit, cazul se poate rezolva foarte bine.

Omul din afară despărţit de omul din lăuntru

Cînd omul din afară a fost zdrobit, omul din afară rămîne afara iar omul din lăuntru rămîne şi trăieşte necurmat în prezenţa lui Dumnezeu. Mulţi sînt ţinuţi în frîu pentru că omul lor din afară şi omul din lăuntru sînt uniţi, astfel că ceea ce influenţează pe omul din afară îl influenţează şi pe omul din lăuntru. Prin lucrarea plină de dragoste a lui Dumnezeu, omul din afară şi omul din lăuntru trebuie separaţi. Atunci, ceea ce afectează exteriorul, nu va mai putea să atingă interiorul. Omul din afară poate fi angajat într-o conversaţie, pe cînd omul din lăuntru se află într-o comuniune cu Dumnezeu. Cel din afară poate fi deranjat printr-un zgomot de veselă, în vreme ce omul din lăuntru rămîne în comuniune cu Dumnezeu. Cineva poate să fie activ în contact cu lumea, fără ca omul din lăuntru să fie afectat, căci el continuă să trăiască înaintea lui Dumnezeu.

Să luăm un exemplu sau două:

Un frate se angajează într-o activitate. Dacă omul din lăuntru şi omul din afară sînt separaţi, primul va fi tulburat de lucrurile din afară. Omul din afară poate fi activ şi în acelaşi timp să adore pe Dumnezeu în lăuntrul lui.

Să luăm pe unul din părinţi în familie. Omul lui din afară poate rîde jucîndu-se cu un copilaş. Dar iată că deodată apare o nevoie spirituală. Va putea imediat să facă faţă situaţiei, cu omul din lăuntru, căci n-a părăsit deloc prezenţa lui Dumnezeu. E important să înţelegem lucrul acesta, deoarece separaţia între omul din afară şi omul din lăuntru are un efect decisiv asupra muncii şi vieţii noastre. Numai aşa vom putea să lucrăm fără să fim întrerupţi.

Putem să-i zugrăvim pe credincioşi ca pe nişte persoane “simple”, sau ca pe unele”dedublate”. La unii omul din afară şi omul din lăuntru sînt una, la alţii cei doi sînt separaţi; cîtă vreme sînteţi simpli, trebuie să va mobilizaţi întreaga fiinţă pentru lucru sau pentru rugăciune. Cînd lucraţi trebuie să-L lăsaţi la o parte pe Dumnezeu, apoi cînd vă rugaţi trebuie să părăsiţi lucrul. Pentru că omul vostru din afară n-a fost zdrobit, sînteţi obligaţi să plecaţi la muncă apoi să bateţi în retragere către omul din lăuntra.

Persoana “dedublată”, dimpotrivă, este în stare să lucreze cu omul din afară, în vreme ce omul din lăuntru rămîne în permanenţă în prezenţa lui Dumnezeu. Ori de cîte ori este nevoie, omul din lăuntru poate face o ieşire ca să se manifeste în faţa altora. El se bucură de prezenţa lui Dumnezeu, fără să-L poată întrerupe ceva. Să ne punem deci întrebarea: “sînt eu persoană “simplă” sau una”dedublată”? Intreaga deosebire vine din separaţia aceasta dintre omul din lăuntru şi omul din afară.

Dacă prin îndurarea lui Dumnezeu, aţi ajuns la separaţia aceasta, atunci cînd sînteţi activ în afară, ştiţi că aveţi în voi un om care rămîne liniştit. Cu toate că omul din afară este ocupat cu lucruri exterioare, aceste ocupaţii nu vor ajunge pînă la omul din lăuntru.

Iată secretul minunat! Numai prin separaţia acestor elemente din persoana noastră, vom ajunge să cunoaştem prezenţa lui Dumnezeu. Fratele Laurent părea aşa de ocupat cu operaţiile sale culinare! Totuşi în lăuntrul lui era un alt om care stătea înaintea lui Dumnezeu şi se bucura de o comuniune cu El pe care nimeni nu i-o putea tulbura. O astfel de “dedublare” interioară, va menţine reacţiile noastre în afara primejdiei de a se contamina cu carnea şi cu sîngele.

In concluzie să ne amintim că aptitudinile de a folosi duhul nostru depinde de această dublă lucrare a lui Dumnezeu: zdrobirea omului din afară şi separaţia între duh şi suflet, adică între omul din afară şi omul din lăuntru. Numai cînd Dumnezeu a sfîrşit cu aceste două procese din viaţa noastră, vom fi în stare să lucrăm cu duhul nostru.