INSEMNĂTATEA ZDROBIRII
1965
Capitolul I
Oricine este în slujba lui Dumnezeu, va descoperi mai curînd sau mai tîrziu că cea mai mare piedică în lucrul său este el în-suşi şi nu altcineva. Va observa că omul său din afară şi omul din lăuntru nu sînt în armonie, căci fiecare este mînat într-o direcţie opusă celuilalt. Işi va da apoi seama de imposibilitatea pentru omul din afară de a se supune controlului duhului şi de incapacitatea de a asculta de marile porunci ale lui Dumnezeu, care rezultă din aceasta. In curînd va vedea că cea mai mare dificultate îşi are sediul în omul din afară, căci el îl împiedică să se folosească de duhul său.
Un mare număr de slujitori ai lui Dumnezeu, constată că sînt neputincioşi de a îndeplini cele mai elementare sarcini. De regulă, ei ar trebui ca prin funcţionarea normală a duhului lor, să poată cunoaşte Cuvîntul lui Dumnezeu, să distingă starea duhovnicească a unei persoane, să aducă mesaje din partea lui Dumnezeu, avînd în vedere ungerea lor şi să primească revelaţii, dar duhul lor, datorită distrugerii pe care o exercită omul din afară, nu poate funţiona în mod suficient. Cauza fundamentală este că omul din afară n-a fost niciodată tratat. De aceea nu este nici o trezire, nici zel, nici vreo altă activitate care să ducă la un alt rezultat, decît la pierdere de timp. După cum vom vedea, numai un tratament de bază—zdrobirea—va putea face ca omul să fie de folos pentru Dumnezeu.
Omul din lăuntru şi omul din afară
Observţi că Biblia împarte omul în două părţi:”Căci după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu”(Rom.7.22).Omul din lăuntru îşi găseşte plăcerea în Legea lui Dumnezeu.”Să vă întăriţi în putere prin Duhul Lui, în omul din lăuntru”(Efes.3.16)Si Pavel ne mai spune:”Căci dacă omul din afară se trece, totuşi omul din lăuntru se înnoieşte zi de zi”(II.Cor.4.16). Cînd vine Dumnezeu să locuiască în noi prin Duhul Său, prin viaţa Sa şi prin puterea Sa, atunci vine în duhul nostru, în ceea ce noi numim omul din lăuntru.
In afara acestui om lăuntric se găseşte sufletul, unde funcţionează gîndurile, sentimentele şi voinţa noastră. Omul nostru cu totul exterior este trupul fizic. Nu trebuie să uităm că omul nostru din lăuntru este duhul omenesc unde locuieşte Dumnezeu, unde Duhul se amestecă cu al nostru. De asemenea nu trebuie să uităm că sîntem îmbrăcaţi cu veşminte astfel:omul nostru lăuntric este îmbrăcat cu omul din afară, duhul poartă sufletul. Evident că, în general, avem mai mult conştiinţa omului din afară şi a omului cu totul din afară. Oamenii abia dacă observă existenţa duhului lor, cu atît mai puţin sînt în stare să-l înţeleagă.
Trebuie să ştim că nimeni nu poate lucra pentru Dumnezeu, dacă omul din lăuntru nu este pus în stare de funcţionare. Greutatea fundamentală a slujitorului lui Dumnezeu, stă în neputinţa omului din lăuntru de a-şi deschide drumul către omul din afară. De aceea trebuie să recunoaştem înaintea lui Dumnezeu că cea dintîi greutate nu vine din partea altora ci este în noi înşine. Dacă n-am învăţat cum să eliberăm omul din lăuntru prin zdrobirea sau spargerea omului din afară, sîntem incapabili de slujire. Nimic nu ne poate pune piedici ca omul acesta din afară. Lucrarea noastră va fi roditoare sau sterilă, după cum omul din afară a suferit o spărtură din partea Domnului sau nu, astfel ca omul din lăuntru să poată trece prin spărtura aceasta şi să se poată manifesta. Aceasta este problema fundamentală. Domnul caută să zdrobească omul nostru din afară pentru ca omul din lăuntru să aibă ieşire. Odată ce omul din afară a fost zdrobit, atît cei necredincioşi cît şi cei credincioşi vor fi binecuvîntaţi.
Felul în care se face spargerea
Domnul Isus ne spune în Ioan 12:”Dacă grăuntele de grîu care a căzut pe pămînt nu moare, rămîne singur;dar dacă moare aduce multă roadă”. Viaţa este grăuntele de grîu, dar există o coajă, un înveliş foarte tare la exterior. Cîtă vreme învelişul acesta nu se deschide, grăuntele nu poate să încolţească. “Dacă grăuntele care a căzut pe pămînt nu moare. ..” Dar ce este moartea aceasta? Este sfîşierea învelişului care se deschide sub efectul îmbinat al temperaturii şi umidităţii solului. Odată ce învelişul s-a deschis, grăuntele începe să încolţească. Chestiunea deci, nu este de a şti dacă este viaţă înlăuntru ci dacă învelişul este spart pentru a se deschide. Sfînta Scriptură continuă în felul următor:”Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde, dar cine îşI urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică”. Aşadar, domnul ne arată că învelişul exterior este viaţa sufletului nostru, pe cînd viaţa din lăuntru este viaţa veşnică pe care ne-a dat-o El. Pentru ca viaţa din launtru să se poată exprima, arăta, este neapărată nevoie ca viaţa exterioară să fie pierdută. Dacă viaţa din afară rămîne neatinsă, viaţa din lăuntru nu-şi va putea face niciodată apariţia.
Acum trebuie să ne îndreptăm privirile spre categoria aceea de persoane, care au viaţa Domnului Isus. La cei care posedă viaţa aceasta, se găsesc două stări deosebite:la unii viaţa este mărginită, restrînsă, întemniţată şi nu este în stare să se manifeste. La ceilalţi, Domnul Si-a deschis drum, deschizînd vieţii o ieşire viaţa aceasta fiind acum eliberată de persoana lor, poate să atingă anturajul lor.
Aşadar, întrebarea nu este:cum să căpătăm viaţa, ci mai degrabă:cum să-i îngăduim acestei vieţi să se arate. Cînd spunem că avem nevoie de Domnul ca să ne zdrobească, nu este numai un mod de a vorbi. A fi zdrobit de Domnul este o chestiune vitală! Viaţa Domnului poate foarte uşor să umple întreg pămîntul, dar dacă ea este întemniţată în noi? Aici este problema. Domnul este cu totul în stare să binecuvinteze Biserica, dar viaţa Sa este aşa de mărginită în lăuntrul nostru, încît nu se poate răspîndi în jur;cum să facă El lucrul acesta?
Dacă omul din afară rămîne aşa cum este, fără să fie zdrobit, nu va putea niciodată să fie binecuvîntare pentru Biserică şi nu vom putea conta că în starea aceasta, cuvîntul în gura noastră va fi întărit prin binecuvîntarea lui Dumnezeu.
Vasul de alabastru trebuie spart
Biblia ne vorbeşte de parfumul de nard curat. Intenţionat a folosit dumnezeu cuvîntul “curat”, ca să arate că este vorba de un lucru spiritual. Dar dacă vasul de alabastru nu este spart, nimeni nu va simţi mirosul mirului;este ciudat dar multe persoane stăruiesc în a preţui vasul lor de alabastru ca şi cum ar avea o valoare mai mare decît mirul din lăuntru. Mulţi creştini îşi închipuie că omul lor din afară este cu mult mai de preţ decît omul
din lăuntru. Această răsturnare a lucrurilor este o adevărată problemă azi în Biserică. Unul face mare caz de inteligenţă, socotindu-se un personaj important; inima şi emoţiile proprii vor fi pentru altul o comoară, socotind şi el că este cineva. Alţii se ţin pe ei înşişi în mare stimă, simţind că sînt mai buni decît alţi oameni, că elocvenţa lor întrece pe a celorlalţi fraţi, că graba cu care acţionează sau exactitatea raţionamentului îi face superiori.
Vasul nostru de alabastru! Nu, noi nu colecţionăm antichităţi, nu sîntem pasionaţi după ceramică; sîntem oameni care nu dorim decît un singur lucru: să gustăm dulceaţa parfumului. Dacă nu vom sparge exteriorul, nimeni nu va putea să aprecieze interiorul.
Nu numai că noi înşine nu valorăm nimic individual, dar însăşi calea vie a Bisericii este închisă. Deci ce motive avem să păstrăm despre noi o parere atît de măgulitoare dacă omul nostru din afară ţine mireasma închisă, în loc să-i dea drumul?
Duhul Sfînt nu şi-a întrerupt activitatea. In viaţă avem un eveniment după altul şi surpriză după surpriză. Măsurile disciplinare pe care Duhul lui Dumnezeu le ia împotriva noastră, nu au decît un singur scop:să facă o spărtură în omul nostru din afară, ca să poată trece omul din lăuntru. Dar tocmai aici este greutatea: ne suparăm pentru lucruri de nimic, murmurăm împotriva unei greşeli cît de mici. Domnul caută să ne pregătească o cale pentru a-I sluji, dar abia ne-a atins şi iată-ne nenorociţi şi gata să-I cerem socoteală lui Dumnezeu şi să ne imobilizăm într-o atitudine negativă.
De cînd ne-am întors la Dumnezeu, Domnul ne-a atins de multe ori, în felurite chipuri, mereu în scopul de a zdrobi omul din afară. Fie că ne-am dat seama, fie că nu, scopul urmărit de El a fost şi este zdrobirea omului nostru firesc.
Astfel, comoara este într-un vas de lut. Dar dacă vasul de pămînt nu este spart, nimeni nu poate să vadă comoara din lăuntru. In definitiv, care este obiectivul activităţii pe care Domnul o desfăşoară în vieţile noastre? Este de a sparge vasul acesta de pămînt, vasul de alabastru; este de a face o deschizătură ca să ni se scoată cochilia. El suspină dupa un mijloe care să-I îngăduie să binecuvinteze lumea prin intermediul acelora care-I aparţin. Spargerea este calea acestei binecuvîntări, căci ieşirea parfumului şi rodnicia sînt asigurate. Dar este totodată o cale pe care se văd urme de sînge. Da, este sîngele a multor răni. Cînd ne predăm lui Dumnezeu pentru slujbă, nu ne mai putem îngădui să ascultăm de noi înşine. Trebuie să lăsă pe Domnul să facă El ce ştie, pentru ca omul nostru să se arate deplin, pentru ca El să poată avea cale liberă pentru lucrarea Lui.
Fiecare din noi, trebuie să descopere pentru el însuşi care este planul lui Dumnezeu cu privire la viaţa lui. E cu totul de plîns, să vezi atîtea persoane care nu cunosc planul lui Dumnezeu pentru viitorul lor, nici ţinta pe care le-a fixat-o El. Cîtă nevoie au aceştia ca Dumnezeu să le deschidă ochii! Ar vedea atunci că tot ce li se întîmplă are un scop şi un înţeles. Dumnezeu nu face risipă nici cu cele mai neînsemnate împrejurări ale vieţii noastre. Dacă am vedea planul lui Dumnezeu, am înţelege lămurit că El urmăreşte un singur scop: distrugerea sau zdrobirea omului din afară.
Din nefericire sînt mulţi aceia care îşi pierd capul chiar mai înainte de a ridica Domnul mîna ca să-i atingă. Ah! cum nu înţelegem noi că toate experienţele, toate necazurile, toate încercările pe care ni le trimite Domnul, sînt spre cel mai mare bine al nostru Nu putem aştepta ca El să ne dea ceva mai bun, căci tocmai acestea sînt tot ce are El mai bun pentru noi. Dacă cineva s-ar apropia de Dumnezeu cu rugăciunea aceasta: “Doamne, Te rog lasă-mă să aleg eu lucrul cel mai bun!”, cred că Domnul i-ar zice: “Nu ţi-am dat nimic altceva decît ce am avut Eu mai bun; încercările tale de fiecare zi, sînt spre cel mai mare bine al tau”. Astfel, mobilul care se ascunde în dosul tuturor împrejurărilor pe care ne face Domnul să le traversăm, este distrugerea omului nostru din afară. Cînd ea se produce şi cînd omul lăuntric îşi face apariţia, putem să trăim în Duh.
Cum se produce zdrobirea sau spargerea
Dumnezeu întrebuinţează două metode diferite pentru zdrobirea omului nostru din afară. Una este treptată, cealaltă este subită. Pentru unele persoane, Domnul acordă o distrugere bruscă, urmată de alta care este treptată. Pentru alţii, Domnul aranjează lucrurile în aşa fel ca ei să treacă încercări necurmate, în fiecare zi pînă într-o zi, cînd El face o distrugere pe scară mare.
Se pare că, în general, Domnul are nevoie să ne trateze mai mulţi ani înainte să îndeplinească opera aceasta de distrugere.
Singur El fixează momentul, noi nu putem scurta întîrzierea, dar putem s-o prelungim. In unele cazuri, Domnul poate să îndeplinească această lucrare după doi sau trei ani de legătură cu noi;în alte cazuri, lucrarea nu se termină nici în zece sau douăzeci de ani. Lucrul acesta este foarte serious! E lucru grav să risipim timpul lui Dumnezeu. Foarte adesea Biserica bate pasul pe loc. Putem să predicăm folosind intelectul, putem să-i mişcăm pe oameni lucrînd cu sentimentele lor, dar dacă nu ştim cum să folosim duhul nostru, Duhul lui Dumnezeu nu poate să-i atingă pe alţii prin noi.
Pierderea este mare dacă prelungim, întîrziem lucrarea lui Dumnezeu fără motiv.
De aceea, dacă încă nu ne-am predat Domnului în întregime şi în chip conştient, să facem acum lucrul acesta, zicînd:”Doamne în interesul Bisericii, în interesul Evangheliei, pentru triumful metodei Tale şi în interesul propriei mele vieţi, mă predau Tie fără condiţii sau rezerve. Doamne, mă predau Tie cu bucurie şi sînt gata să Te las să Te foloseşti de mine în totul, după voia Ta!”
Insemnătatea crucii
Auzim adesea vorbindu-se de cruce. Poate că prea ne-am familiarizat cu cuvîntul acesta. Dar, în definitiv, ce este crucea? Cînd o vom înţelege cu adevărat, vom vedea că ea înseamnă zdrobirea omului din afară. Crucea duce omul din afară la moarte, ea sparge cochilia omului. Crucea trebuie să distrugă tot ce aparţine omului din afară: păreri, metode, iscusinţe, plăcerea de noi înşine—pe noi înşine în întregime. Calea este limpede, de fapt este limpede ca cristalul.
Da îndată ce omul nostru din afară este distrus, duhul nostru se poate arăta fără piedici.
Exemple:
Să ne gîndim la un frate, căruia toţi cei care îl cunosc, sînt de acord în a-i recunoaşte o inteligenţă vie, o voinţă puternică şi adînci calităţi ale inimii. Dar în loc să fie impresionaţi de aceste caracteristici, fireşti, ale sufletului său, îşi dau seama că ei au avut de-a face cu duhul lui. In orice fel de legătură frăţească cu el, se simte că avem de-a face cu un duh, cu un duh curat. De ce? Pentru că tot ce ţine de suflet la el, a fost distrus.
O soră în care cei care o cunosc sînt de acord în a vedea un temperament ager, promptitudine în fixarea ideilor, vorbind cu uşurinţă şi mărturisind tot aşa, promptă în a scrie scrisori şi promptă în a rupe ceea ce a scris. Cu toate acestea cei care o cunosc nu sînt impresionaţi de vivacitatea ei, ci mai degrabă de spiritul ei. E o fiinţă care a fost distrusă cu desăvîrşire şi a devenit transparentă.
Distrugerea aceasta a omului din afară este ceva fundamental! Nu trebuie să rămînem ataşaţi de bietele noastre caracteristici ale sufletului, emiţînd mereu aceeaşi savoare de cinci sau zece ani, de cînd Domnul se ocupă de noi. Nu.Trebuie să-L lăsăm pe Domnul să-Si deschidă drum în vieţile noastre, fie şi prin violenţă dacă trebuie.
Distrugerea rămasă în suspensie: două cauze
Care este cauza pentru care, de un timp considerabil, unele persoane au rămas aceleaşi? Există inşi care au o voinţă puternică, alţii au emoţii puternice, iar alţii au o viaţă intelectuală foarte pronunţată.
Stim că Domnul este în stare să distrugă aceste facultăţi. Cum se face că după atîţia ani aceste persoane au rămas neschimbate?
Mai întîi, multe din aceste persoane sînt în întuneric şi nu văd mîna lui Dumnezeu. In zadar lucrarea lui Dumnezeu, în zadar distrugere, aceste persoane nu observă că tot ce li se întîmplă vine de la El. Nu au lumină;în ceea ce li se opune, ei nu văd decît pe oameni. Işi închipuie că anturajul lor este neînchipuit de greu, se lovesc de împrejurări. Işi urmează drumul în obscuritate şi deznădejde.
Domnul să ne lumineze ochii, ca să putem distinge ce este din mîna Lui, ca să-I putem spune în genunchi: “Tu ştii Doamne şi dacă eşti Tu, primesc totul!” Ceea ce ne trebuie în toate împrejurările, este să recunoaştem a cui este mî na care ne loveşte: nu este o mînă de om, nu este mîna familiei, nici a fraţilor şi a surorilor din adunare, ci a lui Dumnezeu. Trebuie să cădem în genunchi: să sărutăm şi să iubim mîna aceasta care se ocupă de noi, de treburile noastre. Trebuie să avem măsura aceasta, minimul de discernămînt: să avem grijă să primim tot ce face domnul Si să primim prin credinţă.
Domnul nu ne face nedreptate niciodată.
In al doilea rînd, în lucrarea de distrugere a omului din afară, o mare piedică este iubirea de sine. Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să smulgă din rădăcini această complezenţă vinovată. Dacă drept răspuns la rugăciunile noastre, El are aerul de a maltrata, datoria noastră este de a-L adora şi a-I spune: “Doamne, mîna Ta este acum asupra mea, dă-mi harul să primesc totul fără cîrtire!” Să nu uităm că la baza oricărei neînţelegeri, a oricărui moment de nervozitate, a oricărui moment de nemulţumire se află o singură cauză: o iubire de sine ascunsă. Ce bine ştim să combinăm lucrurile ca să nu murim! Foarte adesea, problemele care se ridică nu au altă cauză decît căutrarea unei portiţe de scăpare—să scăpăm de cruce. Cel care s-a urcat pe această cruce şi refuză să bea oţetul amestecat cu fiere…
Mulţi se urcă pe cruce în silă, cu gîndul de a bea oţetul amestecat cu fiere ca să-şi aline suferinţa.
Cei care spun: “Paharul pe care mi l-a dat Tatăl, oare nu-l voi bea?” sînt răstigniţii care refuză paharul de oţet amestecat cu fiere.
Aceştia nu pot bea decît un pahar, nu două.Aceste persoane au iubire faţă de ei înşişi. Iubirea de sine este o greutate fundamentală. Domnul să ne vorbească astăzi şi să ne facă în stare să facem rugăciunea aceasta: “Doamne, eu am văzut că toate vin de la Tine. Toate căile mele în aceşti cinci sau zece ani au fost de la Tine. Tu ai lucrat ca să-Ti îndeplineşti planul Tău, de a-Ti vedea viaţa trăită şi arătată prin mine, dar eu am fost un om nesocotit. N-am înţeles ce urmăreşti Tu. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să scap de cruce, amînînd ceasul Tău an de an. Acum văd mîna Ta. Sînt gata să mă predau din nou în mîinile Tale!”
Aşteptaţi-vă să fiţi răniţi
Nu există mai mare frumuseţe decît o persoană zdrobită.
La cel care a fost zdrobit, iubirea de sine şi încăpăţînarea fac loc frumuseţii. Gîndiţi-vă la Iacov din Vechiul Testament, care lupta împotriva fratelui său Esau, chiar din pîntecele mamei sale. Era viclean, şiret, înşelător. Viaţa i-a fost plină de necazuri. Fuge de acasă de tînăr. Douăzeci de ani a fost exploatat de Laban. Femeia pe care o iubea a murit înainte de vreme, fiul pe care-l iubea a fost vîndut. După ani de zile Simeon a fost oprit în Egipt. Dintr-o lovitură în alta, din nefericire în nefericire, mîna Domnului apăsa asupra lui. A fost lovit de Dumnezeu de mai multe ori. In realitate istoria lui, luată în ansamblu, ar putea să fie intitulată: “Istoria loviturilor date de Dumnezeu unui om”. In sfîrşit, după ce a suferit atîtea, Iacov s-a schimbat. In ultimii ani a fost cu totul transparent. Ce demn a fost răspunsul dat lui Faraon.
Ce frumos i-a fost sfîrşitul cînd s-a închinat rezemîndu-se pe vîrful toiagului! Ce limpezi au fost binecuvîntările pe care le-a dat urmaşilor! După ce am citit ultima pagină a istoriei sale, simţim dorinţa să ne plecăm şi să-L adorăm pe Dumnezeu. Iată un om ajuns la maturitate, care îl cunoaşte pe Dumnezeu. Anii de disciplină aspră au reuşit să-i distrugă omul din afară. Tabloul ultimelor zile este foarte frumos.
Toţi avem o mare măsură din temperamentul lui Iacov. Singura noastră nădejde este că Dumnezeu va face să strălucească înaintea noastră o ieşire, distrugînd omul nostru din afară, aşa încît omul nostru din lăuntru să poată ieşi ca să fie văzut. Aceasta este o ieşire scumpă şi este calea celor care slujesc Domnului. Numai astfel Ii putem sluji, numai astfel Ii putem duce pe oameni la Domnul. Toate celelalte au puţină valoare. Invăţătura şi teologia noastră sînt de puţin folos. La ce ar folosi simpla cunoştinţă intelectuală a Bisericii, Bibliei, dacă omul din afară nu este lichidat? Numai acela poate să fie de folos, prin care se poate arăta Dumnezeu.
Odată ce omul nostru din afară a fost lovit, tratat cum se cuvine şi trecut prin diferite încercări, sîntem răniţi, iar rănile pe care le avem Ii îngăduie Duhului să se arate. Ne e teamă atunci să întîlnim fraţi şi surori a căror fiinţă a rămas neatinsă, pentru că n-au fost niciodată trataţi şi schimbaţi. Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne facă să vedem bine metoda aceasta, descoperindu-ne că acesta este singurul drum. El să ne facă să vedem, de asemenea, că în schimbarea aceasta apare scopul căilor Lui faţă de noi în ultimii ani, să zicem în aceşti zece sau douăzeci de ani. Astfel că, nimeni să nu trateze cu uşurinţă aceste lovituri. El să ne descopere ce înseamnă distrugerea aceasta a omului din afară. Dacă omul din afară ar rămîne neatins, ar trebui să tragem concluzia că nu vom aduce nici un rod cu toată intelingenţa noastră.
Să aşteptăm ca Domnul să ne trateze temeinic.